Pocăința, scara care ne urcă acolo de unde am căzut

Duminica a 5-a din Postul Mare (Pocăința femeii păcătoase) Luca 7, 36-50

În vremea aceea, unul dintre farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă. Și iată, o femeie din oraș, care era păcătoasă, aflând că prânzește în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir și stând înapoi lângă picioarele Lui și plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele și cu părul capului ei să le șteargă, și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir. Dar văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi proroc, ar ști cine și ce fel de femeie este aceasta, ar ști că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis către el: Simone, am să-ți spun ceva. Învățătorule, spune, a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: socotesc că cel căruia i s-a iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat. Apoi, întorcându-Se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu mi-ai dat, ea însă Mi-a spălat picioarele cu lacrimi și le-a șters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, nu a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceea îți spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puțin, puțin iubește. Și a zis către ea: Iertate îți sunt păcatele! Atunci au început cei care ședeau cu El la masă să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta Care iartă și păcatele? Dar Iisus a zis femeii: credința ta te-a mântuit, mergi în pace.

La începutul Postului Sfintelor Paști, Biserica ne învață că mărturisirea dreptei credințe este importantă pentru întâlnirea cu Hristos Domnul Cel Răstignit și Înviat. În prima și a doua duminică din Postul Mare mărturisim dreapta cre­dință. Cel Răstignit și Înviat este Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om și prin natura Sa umană a revărsat harul Său peste creație. De aceea, în prima duminică mărturisim, prin icoană, înomenirea Fiului lui Dumnezeu, iar în a doua duminică din post, a Sfântului Grigorie Palama, ne împărtășim de harul dumnezeiesc, prin care Hristos lucrează în Biserică, tainic, mântuirea noastră. În duminica a treia poposim duhovnicește la umbra Sfintei Cruci, ca la pomul vieții, și împreună cu Hristos ne purtăm crucea având ca modele pe Sfântul Ioan Scărarul, care ne învață că la Dumnezeu ajungem parcurgând scara virtuților, și pe Sfânta Maria Egipteanca, model de ridicare din iadul păcatului prin lacrimile de pocăință, asemenea femeii păcătoase din Evanghelia de astăzi.

Fără iubire nu e iertare

Astăzi, la al cincilea popas duhovnicesc din acest post, în cadrul Sfintei Liturghii se citesc două pericope evanghelice emblematice, anume: Prevestirea Pătimirilor și Cererea fiilor lui Zevedeu (Marcu 10, 32-45), respectiv Pocăința femeii păcătoase (Luca 7, 36-50). Pe de o parte, ne sunt relatate evenimente petrecute pe ultimul drum din Galileea spre Ierusalim parcurs de Domnul Iisus Hristos împreună cu ucenicii Săi, iar pe de altă parte ne este prezentată iertarea femeii păcătoase - exemplu de statornicie și smerenie continuă în fața Mântuitorului Hristos. Întâmplarea prezentată în cadrul celui de-al doilea episod evanghelic suscită interes din ­partea credincioșilor fiindcă aici vedem cum iertarea păcatelor e condiționată de iubirea pentru Dumnezeu. Pentru simplul fapt că a iubit, și nu puțin, femeia păcătoasă din pericopa lucană a primit de la Hristos iertarea păcatelor. Această femeie a câștigat iertarea de la Domnul Iisus Hristos pentru simplul fapt că-L iubea pe Dumnezeu. Pocăința sinceră și profundă a fost singura care a născut în inima ei iubirea pe care Iisus o remarcă. Putem observa la oameni că adesea iubirile pot fi infidele, incapacitatea de a stabili o relație de iubire deplină cu o persoană ducând la eșecul respectivei iubiri. Dar prin dragostea față de Dumnezeu iubirile devin sinonime cu fidelitatea, având izvorul în Însuși Hristos. Pocăința, care străbate ca un fir roșu întreaga viață duhovnicească a omului, capătă astăzi o impor­tanță definitorie. Nu întâmplător Biserica ne-a rânduit în primele două duminici mărturisirea dreptei credințe, adică aspectul didactic, teoretic al creștinismului, iar în următoarele duminici forma ascezei creștine sau a filosofiei practice. Duminica aceasta, a cincea din Postul Mare, încheie o săptămână de „foc duhovnicesc”. Miercuri seară, în slujba Deniei am cântat refrenul de pocăință: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă”. Tot acum s-a citit și viața Sfintei Maria Egipteanca, model de pocăință, credință și perseverență. Astfel, ne-am pregătit pentru duminica a cincea, numită și „Duminica Sfintei Maria Egipteanca”. Înnoirea vieții și întoarcerea la Dumnezeu sunt posibile fiecărui om oricât de căzut ar fi el la un moment dat. În chipul femeii păcătoase din Evanghelia de astăzi regăsim chipul Sfintei Maria Egipteanca, iar întâlnirea cu Hristos aduce restaurarea chipului căzut. Cele două femei păcătoase se întâlnesc cu același Hristos, dar în moduri diferite, una prin întâlnirea față către față, iar cealaltă la capătul rugăciunii și al nevoinței. Restaurarea este răspunsul iubirii nemărginite a lui Dumnezeu la pocăința sinceră a celor două, li se iartă mult pentru că mult iubesc.

Sfânta Maria Egipteanca a reușit ca din lacrimile pocăinței să facă mir

Femeia păcătoasă din Evanghelie ne învață că mirul cumpărat nu reprezintă o risipă, pentru că este expresie a jertfei și a iubirii ei. Pocăința înțeleasă ca întoarcere la Dumnezeu este cheia semnificației duminicii a cincea din post. În viața duhovnicească, totul stă sau cade cu un singur moment: pocăința, care aduce convertirea. În vechime aceasta era condiția esențială pentru intrarea în biserică. ­Fiecare om trebuie să aibă în viața lui un moment de pocăință așa cum a avut Sfânta Maria Egipteanca, acel moment de întoarcere de la ceea ce nu trebuie să fim către ceea ce ar trebui să fim. „Pocăința este scara care ne urcă de unde am căzut”, ne spune Sfântul Efrem Sirul.

Renunțarea la păcat devine poartă deschisă prin care în noi viază Dumnezeirea, iar Crucea este cheia Împărăției. În definitiv, Împărăția lui Dumnezeu înseamnă să fim conduși de Dumnezeu în orice moment al vieții noastre. Lupta cu patimile egoiste, plecând de la gânduri, o facem pentru simplul fapt că patimile sunt ontologic exterioare firii omenești create după chipul lui Dumnezeu. 

Pocăința prin spovedanie

Sfânta Taină a Spovedaniei este eliberarea sufletului din starea păcatului, iar pocăința o însoțește mereu deoarece fără starea pregătitoare de pocăință și de conștientizare a păcatului nu putem primi dezlegare de păcate. Dacă în situația spovedaniei vorbim de taină, cu siguranță în cazul pocăinței vorbim de „o școală pedagogică”, un întreg proces duhovnicesc, psihologic. Prin po­căință ne detașăm de starea păcatului în care am persistat îna­inte de a ne spovedi. Păcatul, oricum ar fi el, nu aduce pace și liniște, ci aduce totdeauna tulburare, chiar dacă pe moment ne amăgește că ar aduce fericire. Această părută fericire este însă trecătoare și tulburătoare. De aceea, lupta cu păcatul este o luptă pentru eliberarea noastră, pentru tămăduirea naturii noastre căzute, în vederea unei comuniuni libere în iubire cu Dumnezeu Cel veșnic. Ne îndreptăm către Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, către Răstignire. Fără pocăință, fără întoarcerea către Dumnezeu, Crucea nu poate fi înțeleasă. În creștinism totul gravitează în jurul jertfei Mântuitorului, a crucii care trimite la înviere. Dar cum vom putea să avem acces la acest mare dar? Avem în fața noastră unul dintre cele mai concludente exemple, Sfânta Maria Egipteanca, model de pocăință, cea care a dobândit „arvuna Învierii”, a aflat „strălucirea frumuseții cea plină de luciri”, după cum citim în Canonul închinat acesteia. Lacrimi prefăcute în mir, prin pocăință profundă și sinceră, ungând, spre alinare și vindecare, sufletul întors, prin smerenie și jertfelnicie, la piciorul Crucii, purtătoare de Înviere!

Aflându-ne în duminica în care ni se prezintă pocăința ca sigură cale spre Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să medităm asupra finalului vieții noastre, ca să fim mereu în stare de trezvie, deoarece nu știm „nici ziua și nici ceasul când ni se va cere sufletul”. Ziua de astăzi este marele dar al lui Dumnezeu față de noi, oamenii, dar mâine mai merităm noi acest dar din partea Lui? Știm că singura certitudine în viața unui om este moartea, dar moartea a fost biruită de Hristos prin Înviere. De aceea înțelegerea, dobândirea, primirea și urmarea lui Hristos nu se pot face decât prin asumarea Crucii. Să privim tainic spre cele care vor urma, întrucât ceea ce vom trăi peste două săptămâni este marea lucrare a lui Dumnezeu cu lumea. Această mare taină își va arăta total înțelesul în momentul Învierii, atunci când viața va birui moartea.