Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Pogorârea Duhului Sfânt - Împărăția lui Dumnezeu pe pământ

Pogorârea Duhului Sfânt - Împărăția lui Dumnezeu pe pământ

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Mihai Himcinschi - 12 Iun, 2022

Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) Ioan 7, 37-53; 8, 12

În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

Mesajul permanent al Mântuitorului Hristos, în cei trei ani de activitate publică, era centrat pe vestirea și pregătirea neamului omenesc în vederea acceptării, de bună voie, a Împărăției lui Dumnezeu pregătită și destinată lumii întregi încă de la întemeierea acesteia (Mat. 25, 34).

Spre deosebire de împărățiile lumești, exterioare și autonome, Împărăția lui Dumnezeu era vestită de Hristos ca fiind sălășluită înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21) și toată lucrarea divino-umană a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, de la Buna Vestire și până la șederea de-a dreapta Tatălui ceresc, era concentrată pe instaurarea acesteia și manifestarea ei în mod vizibil pentru a putea fi cunoscută, înțeleasă și apoi acceptată.

Această împlinire pogorâtoare era așteptată de ucenici imediat după Înălțarea la cer a Domnului Hristos și trăită printr-o tensiune duhovnicească fără precedent
(Lc. 24, 49 și 52). Era bucuria aștep­tării, a împlinirii și desăvâr­șirii, o nouă coborâre pe pământ a lui Dumnezeu, de data aceasta de Duh Sfânt și nu cu trupul, ca la Buna Vestire, de putere și nu de umilință kenotică, de mângâiere și nu de întristare, pentru că de acum istoria lumii devine mediu de prezență reală și personală a lui Dumnezeu-Sfânta Treime.

Biserica este Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Referitor la aceasta, părintele Stăniloae a precizat faptul că au existat trei etape eclesiale importante care au stat la originea și manifestarea iconomică în lume: la Buna Vestire, când Biserica a luat ființă virtual, la Răstignirea pe Golgota a Mântuitorului, când Biserica a fost întemeiată în chip nevăzut, şi la Cincizecime, când această manifestare a Bisericii s-a realizat istoric, vizibil, sensibil, desăvârșit și pentru totdeauna.

Momentul întemeierii istorice a Bisericii este descris de Sfântul Evanghelist Luca. Este momentul revărsării harului treimic, dumnezeiesc și îndumnezeitor, har împărtășit de Duhul Sfânt, Duh ce Se pogoară în chip ipostatic, adică personal, în lume. Este Duhul lui Hristos, Sufletul Bisericii, Duhul Adevărului, Care a fost promis întregii lumi (In. 15, 26) și Care împărtășește energia unică și dumnezeiască prin natura umană îndumnezeită a Mântuitorului proslăvit, Capul întregii Biserici (Efes. 5, 23).

Comuniunea şi toposul liturgic, condiţii ale eclesialităţii

Este foarte important să reți­nem din referatul lucanic faptul că, în ziua Cincizecimii, Sfinții Apostoli erau împreună și în același loc. Sunt două condiții sine qua non ale eclesialității ortodoxe: comuniunea în unitatea de cre­dință și tόpos-ul liturgic al slujirii în succesiune apostolică. În afara acestora nu există Biserica adevărată, nu există extensiune a harului în firea umană creată și prin omul îndumnezeit, ca preot al creației, în tot Universul. Pro­priu-zis, ființa Bisericii constă în interioritatea reciprocă a celor care se află în interioritate cu harul Preasfintei Treimi, interioritate adusă pe pământ de Fiul lui ­Dumnezeu întrupat și desăvârșită la Cincizecime, iar această interioritate reciprocă o trăim real prin împărtășirea Sfintelor Taine săvârșite de preoția slujitoare ­până la sfârșitul veacurilor.

Evanghelistul Luca, în Faptele Apostolilor, insistă pe acest adevăr precizând că, imediat după Pogorârea Sfântului Duh, Sfinții Apostoli și ucenicii acestora botezau, se rugau și săvârșeau frângerea pâinii (Fapt. 2, 41-42). Prin harul Duhului Sfânt, pogorât la Rusalii, creștinii botezați erau îmbrăcați în veșmântul Domnului Hristos (Gal. 3, 27) și se împărtășeau cu Trupul și Sângele Acestuia (Fapt. 2, 42). Observăm că invocarea Duhului în viața sacramentală a Bisericii are drept urmare o viață de comuniune cu Mântuitorul în Biserica Sa. Așadar, Eclesiologia, sau învățătura despre ființa și lucrarea Bisericii în lume, are atât caracter hristocentric, cât și pnevmatocentric. În acest sens, Sfântul Serafim de Sarov afirma că Biserica are două aripi: pe Hristos și pe Duhul Său Cel Sfânt. Acest echilibru eclesial ocrotește spiritualitatea ortodoxă de mișcările centrifuge ale pietismului penticostal, precum şi de mișcările centripete ale cezaro-papismului apusean. Când Hristos este capul Bisericii, iar Duhul Său sufletul ei, creștinii, în lucrarea lor asce­t­i­co-mistică, își găsesc sprijinul și mângâierea în comunitatea lor de suflet, direcția și certitudinea spiritualității desăvârșite.

Ființa teandrică a Bisericii este modelul cel mai elocvent pentru societatea postmodernă. În Biserică și prin Biserică întreg neamul românesc își poate radiografia propria istorie, cât și calea spre veșnicie, pentru că ea este pe veci stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15). Biserica este locul restaurării firii noastre umane. Doar în Biserică, cele trei mari obstacole care ne stau în calea mântuirii noastre: stricăciunea­ firii, păcatul și moartea, pot fi ­biruite în mod real.

Biserica se menţine dinamic şi duhovniceşte prin Jertfa lui Hristos

Păcatul se biruie printr-o luptă ascetică în comun, pentru că toată comunitatea ne vine în ajutor rugându-ne unii pentru alții; stricăciunea firii o biruim printr-o viață sacramentală continuă și susținută de paternitatea eclesială duhovnicească, iar moartea și frica de moarte sunt biruite de Hristos cel înviat de al cărui Trup și Sânge ne îm­părtășim în Biserică la fiecare Sfântă Liturghie și devenim con-corporali și con-sanguini cu Mântuitorul nostru, pentru că Biserica s-a întemeiat la Rusalii, dar se menține mereu dinamic și duhovnicește prin Jertfa lui Hristos.

Biserica, sau comunitatea extinsă a mlădițelor sfinte (In. 15, 5), este singura realitate divi­no-uma­nă care nu cunoaște, în ființa ei, derapajele și dezechilibrele șo­văielnice ale societății contemporane, pentru că este sfântă și fără de prihană (Efes. 5, 27). Cât de important este pentru omul de azi să existe un model demn de urmat, un reper spiritual centrat pe Dumnezeul-Om și nu pe un model antropocentric de tip exclusivist, de aceea este atâta bucurie de ziua Cincizecimii, ziua înfierii noastre prin Duhul Sfânt, ziua fraternității noastre hristice.

Duhul Sfânt, Dătătorul de Viață, Mângâietorul prin exce­lență, Se pogoară într-o lume în care, prin pandemie și război, moartea își dorea supremația. Se pogoară Balsamul Ceresc Care va șterge lacrimile suferinței umane, va restaura firea umană decăzută și ne va îmbrăca cu putere de sus. Este Duhul pe care în Anul omagial al rugăciunii Îl dorim alături de noi, să se roage cu noi și în noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). El este dulceața și buna mireasmă a moșilor și strămoșilor noștri care s-au rugat pentru neamul românesc, o sensibilitate de mare de­licatețe duhovnicească a sfinților martiri, a slujitorilor aleși și a cuvioșilor părinți în care S-a odihnit și a strălucit apoi întru slavă la fel ca limbile de foc pogorâte deasupra Sfinților Apostoli în sfânta zi a Rusaliilor. Prin pogorârea Duhului, ființa umană devine biserică, lăcaș sfânt al lui Hristos și este ridicată la o relație filială cu Dumnezeu Tatăl spre transfigurarea umanității și a întregii lumi.

Duhul Vieții, suportul ființial al tuturor existențelor, ne va conduce întru slava lui Dumnezeu pe cărările Împărăției fără de sfârșit la finalul acestei lumi. El este cel care va sofianiza întreaga creație și o va face să strălucească ca luminătorii pe cer. Va pnevmatiza Biserica pan-cosmică, încât cerul și pământul se vor înnoi și vor străluci întru slava plină de lumină a Preasfintei Treimi (Apoc. 21, 1), alături de Maica Domnului și de toții sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu.

Lumea trebuie restaurată și înduhovnicită pentru a redeveni lăcaș curat al lui Dumnezeu, iar această îndoită lucrare nu se poate împlini decât în și prin Biserica lui Hristos al cărui început istoric îl serbăm în fiecare an de Ziua Cincizecimii, pentru că doar aici este „stâmpărată” deplin setea de sens a existenței umane.

Citeşte mai multe despre:   Pogorârea Sfântului Duh  -   Cincizecimea  -   Imparatia lui Dumnezeu  -   predica