„Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare…“

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Mt. 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor.

Odată cu Duminica de după Botezul Domnului se încheie un ciclu de praznice menite să ne reaşeze în dinamica liturgică şi ascetică a vieţii duhovniceşti. Textul evanghelic în variantă mateiană, deşi extrem de scurt, este bogat în semnificaţii. Paralelele sinoptice (a se vedea Mc. 1, 14-15 şi Lc. 4, 14-15) întregesc cu mici detalii textul din Matei. În cuvinte concise, evangheliştii sinoptici prezintă începutul activităţii Domnului. Acest început este marcat de îndemnul care reia mesajul Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor“.

Întemniţarea Sfântului Ioan Botezătorul - momentul începutului activităţii Domnului

Dacă la sinoptici activitatea Sfântului Ioan Botezătorul precede întru totul pe cea a lui Hristos, în Evanghelia Sfântului Ioan, cele două activităţi se desfăşoară deja în paralel. Fără să ignore cronologia evenimentelor, autorii Evangheliilor sinoptice intenţionează să separe clar perioada pregătitoare de cea a epocii mesianice. În acest fel, activitatea lui Hristos apare ca începutul clar delimitat al unei noi epoci. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că activitatea lui Hristos nu a început imediat după Botez, ci abia la întemniţarea Sfântului Ioan Botezătorul, întrucât aşa precum Dumnezeu Tatăl, în Vechiul Testament, a grăit prin proroci, aşa şi Fiul trebuia să fie vestit prin Sfântul Ioan prorocul mai întâi, dar şi pentru că era nevoie ca altcineva să mărturisească mai întâi despre Hristos pentru a nu da prilej de hulă contestatarilor Săi.

Galileea neamurilor - universalitatea mesajului Evangheliei

Aşa cum citim în Evanghelii, Hristos Domnul alege în chip deliberat să înceapă propovăduirea Sa din Galileea. Locul exact este după sinoptici localitatea Capernaum, în timp ce Evanghelistul Ioan vorbeşte de începutul activităţii ca fiind în localitatea Cana. Această neconcordanţă este explicată de exegeţi ca fiind rezultatul rearanjării evenimentelor de către Evanghelistul Ioan într-o ordine teologică. Aşadar, Evanghelia a IV-a, fără să fie lipsită de o viziune diacronică asupra vieţii şi activităţii lui Hristos, utilizează o cronologie teologică. Dacă până în acest moment Domnul petrece mai mult în partea sudică a Ţării Sfinte, în Iudeea, unde erau Betleemul - locul naşterii, Nazaretul - în care a copilărit şi a crescut, dar şi locul unde a fost botezat în Iordan de către Ioan, Hristos alege ca începutul activităţii să fie în Galileea - provincie din nord. Sfântul Evanghelist Matei, numit şi „evanghelistul împlinirii“, vede în acest început împlinirea unei vechi profeţii citând textul din Isaia 8, 23-9,1 despre luminarea eshatologică care va începe din Galileea. În Iudeea populaţia era mai puţin cosmopolită decât în Galileea, de aceea aceasta din urmă este numită „Galileea neamurilor“. Se apreciază că, din populaţia Galileii, doar două treimi erau evrei. Zabulon şi Neftali sunt numele celor două seminţii ale lui Israel care s-au aşezat în această regiune la venirea din robia egipteană (Iosua 19, 10-16; 32-39). Partea lui Aşer (Iosua 19, 24-31) nu mai era, în vremurile nou-testamentare, parte a Galileii, ci era un teritoriu locuit mai mult de fenicieni, abia o treime din această regiune de coastă erau evrei. Aşadar, Hristos Domnul alege această regiune pentru a arăta că, deşi se adresează mai întâi poporului ales, vestea cea bună şi lumina nu sunt adresate exclusiv către evrei, ci pornind de la aceştia către toate neamurile. Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă încă un motiv care Îl conduce pe Hristos spre Galileea, şi anume alegerea celor doisprezece ucenici: „… Ca în acelaşi timp să împlinească şi profeţia şi să Se grăbească să pescuiască şi pe dascălii lumii, că acolo trăiau ei, ocupându-se cu pescuitul“. Desigur, nu este întâmplător că toţi ucenicii sunt aleşi din Galileea. Locuind departe de tumultul vieţii marilor metropole, cei mai mulţi dintre ei îşi păstraseră o stare de puritate spirituală şi aşteptare mesianică vie, dar, mai cu seamă, trăind într-un teritoriu cosmopolit, erau deja familiarizaţi cu o anumită deschidere faţă de „neamuri“, aşa încât această situaţie îi făcea mult mai potriviţi pentru activitatea de răspândire a Evangheliei care avea să urmeze. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cei care trăiau în Ierusalim sau în zone în care întâlnirea cu cei de alte neamuri era mai rară. Aceştia erau mult mai închişi faţă de orice fel de contact cu străinii. O astfel de atitudine citim în felul în care Sfântul Petru a fost luat la rost de către creştinii proveniţi dintre iudei la Ierusalim în urma convertirii sutaşului Corneliu, care nu era evreu (Fapte 11, 3). Iată de ce Hristos Îşi alege ucenicii din Galileea neamurilor, şi, providenţial, după o tradiţie transmisă de Sfântul Ieronim, chiar şi Sfântul Apostol Pavel provine prin părinţii săi tot din Galileea, şi anume din localitatea Giscala. Capernaum este cetatea care va deveni „patria Sa“ (Mt. 13, 54; Mc. 6, 1). Capitala provinciei era oraşul Tiberias, ridicat de tetrarhul Irod Antipa în cinstea cezarului Tiberiu, dar Domnul alege cetatea Capernaum ca centru al activităţii Sale, pentru că era cel mai important centru comercial al Galileii, un fel de inimă economică şi chiar culturală a provinciei. Aşadar, din Galileea dispreţuită de mulţi pentru amestecul etnic, Hristos începe activitatea Sa şi Îşi alege ucenicii, arătând că cele dispreţuite de oameni şi le-a ales ca să ruşineze pe cele tari (I Cor. 1, 27-28), în sensul în care doar smerenia şi dragostea care îmbrăţişează pe toţi semenii şi întreaga făptură sunt cele care ne pregătesc pentru intrarea în Împărăţie.

„Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit“

Cuvintele lui Isaia prorocul, citate aici de Sfântul Evanghelist Matei, sunt cele care lămuresc într-un fel, poate cel mai bine, scopul Întrupării Cuvântului. „Întunericul“ de care se vorbeşte aici nu este unul fizic, ci unul spiritual. În tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, acest întuneric consta în „înşelăciune şi necredinţă“. Acest întuneric este asociat imediat cu „umbra morţii“, arătându-se astfel că necredinţa şi erezia duc la moarte spirituală. „Lumina“ care risipeşte acest întuneric nu e orice fel de lumină, ci „lumină mare“. Expresia nu poate şi nu trebuie să fie redusă la înţelesul de lumină a înţelegerii, la un fel de „iluminism“ pe care ni-L aduce Hristos. El nu numai ne-a revelat adevăruri dumnezeieşti despre Dumnezeu şi despre planul Său de mântuire a lumii; aşadar, nu ne-a adus doar o învăţătură care ne-a luminat. Este vorba de mult mai mult, pentru că El Se dăruieşte pe Sine întregii lumi, El fiind „Lumina lumii“ (In. 8, 12). Creştinismul nu este o sumă de porunci, nu este doar o învăţătură la care se aderă pe cale raţională. Hristos nu a venit să ne aducă alte porunci. Rabinii au socotit că în Vechiul Testament erau 619 porunci. Domnul nu vine să mai adauge, ci să desăvârşească (Mt. 5, 17), iar această împlinire este dată nu doar de noutatea învăţăturii, nu doar de revelaţia unor adevăruri, ci de dăruirea Sa nouă. De aceea, credinţa creştină nu e o simplă morală, ci este „viaţa în Hristos“, viaţa întru Dumnezeu. Aşadar, Lumina care ne-a strălucit ne cheamă la părtăşia cu Ea, astfel încât, asumată, să lumineze din interior. De aceea, Domnul le va spune celor care Îl vor urma cuvintele: „Voi sunteţi lumina lumii…“ (Mt. 5, 14). Continuând tradiţia biblică a vederii lui Dumnezeu ca Lumină, începută pe Tabor (Mt. cap. 17 şi paral.), Biserica, prin tradiţia isihastă, experiază vederea luminii dumnezeieşti. Curăţaţi de patimi prin rugăciune şi asceză, cu inimile lărgite (II Cor. 6, 13) pentru a putea primi pe Hristos-Lumina, sfinţii isihaşti nu numai că au văzut pe Dumnezeu ca Lumină, ci ei înşişi au luminat celor din jur lumina lui Hristos Cel prezent în ei. În acest sens, amintim aici doar întâmplarea povestită de Motovilov, căruia Sfântul Serafim de Sarov, vrând să-i arate cum este posibilă vederea lui Dumnezeu, i se arată în lumină şi îi descoperă că, din moment ce a putut vedea lumina, el însuşi, adică Motovilov, este în lumină. Prin venirea lui Hristos Lumina irumpe în întunericul acestei lumi şi veşnicia irumpe în istorie. Iar cei ce-L urmează pe Hristos trebuie să facă mai departe transparentă lumii în care trăiesc prezenţa lui Hristos, Lumina şi Dragostea întrupată.

„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor“

Odată cu coborârea lui Hristos în lume, Împărăţia lui Dumnezeu devine o realitate la care suntem invitaţi să participăm. În varianta Sfântului Evanghelist Marcu, cuvintele lui Hristos sunt precedate de remarca „s-a plinit vremea“ (Mc. 1, 15). Expresia apare într-o formă asemănătoare la Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni (4, 4), şi ea arată că timpul hotărât de Dumnezeu pentru mântuirea lumii a sosit. Dumnezeu este suveranul istoriei şi faptul că El soseşte face ca vremea să se împlinească. Expresia „s-a apropiat“ este folosită în sensul în care realitatea accesului la Împărăţia cerurilor se va realiza ca rod al preamăririi lui Hristos prin Pătimiri şi Înviere. Cu toate acestea, Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă deja, înainte de aceste evenimente, prin faptul că e prezent Împăratul Hristos. De aceea, uneori în Sfintele Evanghelii Împărăţia apare ca o realitate prezentă înainte de Răstignire. Astfel, Hristos răspunde celor care Îl acuzau că scoate demonii cu Beelzebul, zicând: „Iar dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu“ (Lc. 11, 20). De asemenea, în fericirea I şi în cea de a VIII-a, cei săraci cu duhul şi cei prigoniţi pentru dreptate sunt fericiţi pentru că a lor „este Împărăţia cerurilor“ (Mt. 5, 3. 10). Pe de altă parte, exegeţii atrag atenţia asupra faptului că Hristos a vorbit în aramaică, iar aramaicul „malkuta“ nu înseamnă atât „împărăţie“, cât „a împărăţi“. Aşadar, cuvintele lui Hristos ar suna: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţirea cerurilor“. Prin aceste cuvinte, Hristos invită la participarea la realitatea cea nouă a vieţuirii întru Dumnezeu, „cerurile“ fiind un cuvânt ce trimite la caracterul divin al acestei Împărăţii. Ceea ce se cere pentru a putea participa este pocăinţa. Conceptul de pocăinţă, atât de utilizat astăzi şi prea puţin înţeles şi mai ales prea puţin pus în practică, înseamnă schimbarea minţii (metanoia), modificarea totală a felului de raportare a omului către Dumnezeu, semeni şi întreaga lume. Pocăinţa autentică nu poate fi despărţită de asceză şi de rugăciune, nici o schimbare a noastră nefiind posibilă în afara strădaniei noastre (asceza) şi a ajutorului de la Dumnezeu pe care-l obţinem cerându-l în rugăciune. Pocăinţa presupune smerenie multă (renunţare la voia proprie) şi întărirea în voinţa întâlnirii cu Dumnezeu şi a vieţuirii întru El. Această dublă dinamică de deşertare şi de aşezare în voia lui Dumnezeu este exprimată cel mai bine în rugăciunea: „Fie, Doamne, voia Ta şi întru mine“. Biserica consideră Taina Pocăinţei un al doilea Botez, numit „botezul lacrimilor“, în care prin părere de rău şi hotărârea de a ne potrivi viaţa cu demnitatea chemării noastre primim iertarea păcatelor şi posibilitatea vieţuirii întru Hristos Care ni Se oferă prin harul Sfintelor Taine.

Mesajul Evangheliei din această duminică, care încheie o perioadă încărcată de prăznuiri şi care stă cumva la începutul anului civil, este cât se poate de limpede: Domnul ne cheamă la întâlnirea cu El şi ne arată şi calea pe care trebuie să mergem pentru a-L întâlni. Pocăinţa nu este un moment unic al vieţii creştine, ci o constantă extrem de valoroasă de care depinde autenticitatea demersului nostru duhovnicesc. Poate că la acest început ar trebui să ne întrebăm dacă vrem cu adevărat să ne întâlnim cu Dumnezeu, să fim părtaşi împărăţiei Lui, sau doar ne amăgim pe noi înşine că ne dorim acest lucru. Cea mai mare înşelare este autoînşelarea, asupra căreia Sfântul Apostol Pavel atenţionează de nenumărate ori în Epistolele sale. Dacă nu pregustăm încă de acum întâlnirea cu Hristos-Lumina în Împărăţia dragostei divine, este foarte probabil că, deşi nu deplin conştient, dar nu mai puţin vinovat, nu ne dorim suficient acest lucru. Este timpul ca să decidem, şi dacă auzim glasul dumnezeiesc care ne cheamă (Apoc. 3, 20), să intrăm prin uşa cea strâmtă a pocăinţei în Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi.