Porunca cea din miezul poruncilor sau logica mântuirii

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27

În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

Fragmentul evanghelic dedicat dregătorului bogat și păzirii poruncilor este unul emoționant pentru că el cuprinde în sine poarta către Împărăția lui Dumnezeu pentru cei care au ales calea de mântuire a călugăriei: Sfântul Antonie cel Mare, în primul rând, și mulți dintre membrii elitei monahale din toate timpurile și locurile. El conține cuvântul puternic adresat de Hristos Domnul tuturor și care a mișcat multe inimi către o lepădare totală de lume și către urmarea deplină a Domnului printr-o golire completă de sine și de iluziile împlinirilor mundane. Deși textul s-a consacrat în timp ca Evanghelie a încercării vocației monahale, el este mai degrabă o provocare maximală a hotărârii omului pentru cer și pentru eternizarea vieții în Domnul, o invitație universală la o libertate autentică. Mântuitorul îi aplică o terapie de șoc acestui funcționar anonim care face efortul apropierii de El și care intră în dialog cerându-I un răspuns, o soluție practică pentru moște­nirea vieții veșnice. Evanghelia are forma unei narațiuni sapien­țiale clasice, adică a unui dialog între un înțelept și un căutător al unui cuvânt salvator, așa cum vom avea mai târziu în năvala lumii în pustie la chiliile Părinților din Pateric pentru cuvânt de mântuire, de folos și orientare duhovnicească a vieții.

Dificultățile accesului la Împărăția cerurilor

Formula de adresare cucernică „Bunule Învățător...” primește un răspuns abrupt, aspru, surprinzător, prin care Învățătorul își dezarmează interlocutorul refuzând simplele conveniențe umane și suprimând politețea protocolară prin afirmarea răspicată a bunătății ca atribut exclusiv al lui Dumnezeu Tatăl. Cu alte cuvinte, dregătorul nu are de-a face cu un simplu învățător omenesc, cu un rabin oarecare, ci cu sursa învățăturii și cu autoritatea maximă în materie. Acest Învățător îi enumeră apoi poruncile morale din Decalog, cele care cuprind interdicția săvârșirii desfrânării, crimei, furtului, minciunii și necinstirii ori batjocoririi părinților, pe care dregătorul mărturisește cu o bănuită emfază că le-a respectat din vremea tinereților sale. Împotriva păzirii formale a poruncilor și a încremenirii în litera lor, Învățătorul ceresc mărtu­risește că omul nostru este marcat de o carență gravă și că îi lipsește ceva esențial: „Încă una îți mai lipsește”. Totodată, primește cu stupoare soluția practică căutată: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie”. Cu alte cuvinte, deși dregătorul respectă formal poruncile morale, nu este încă liber, nu este total disponibil pentru întâlnirea cu Domnul, nu a descoperit că în miezul poruncilor este ascunsă iubirea cea atotcuprinzătoare și eliberatoare. Mai mult, aflăm că auzind îndemnul Domnului s-a întristat pentru că era, cum s-ar spune azi, putred de bogat. Întristarea îi vădește descumpănirea și întemeierea vieții sale pe acumularea de averi. Mântuitorul dezvăluie că această întristare a funcționarului bogat provine tocmai din bizuirea sa pe averea personală, pe o prosperitate materială, exterioară, generatoare de prestigiu public, și generalizează prezentând anecdotic dificultatea inițierii și pătrunderii celor bogați în Împărăția lui Dumnezeu. Ima­ginea camilei/cămilei, a funiei groase ori a dromaderului care nu pot fi strecurate prin urechile strâmte ale acului este transpusă imagologic în neputința bogatului de a intra în Împărăție pentru că are sufletul alipit de averile sale ca și cum acestea i s-au anexat persoanei sale, îngroșându-i conturul. Dificultatea intrării celor bogați în Împărăția lui Dumnezeu, afirmată de Domnul Însuși, devine cuvânt de sminteală și de descumpănire pentru auditoriu: „Atunci cine poate să se mântuiască?”. Pericopa evanghelică se încheie cu îndemnul hristic la nădejde: „Cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”, adică lucrurile care nu stau în puterea obișnuită de înfăptuire a oamenilor le ajută Dumnezeu să se împlinească, prin asistența și pronia Sa.

Cu siguranță că de fiecare dată când îl auzim, acest cuvânt al Domnului ne prinde și pe noi mereu nepregătiți, ca pe niște elevi cu temele nefăcute, luați prin surprindere, asemenea tânărului și prosperului demnitar din pericopa evanghelică. Cu atât mai mult cu cât în lumea noastră obsesia succesului și a înavuțirii cu orice preț face ravagii!

Melania și Pinian

Cuvântul Domnului își păstrează nealterată forța de șoc și există și în prezent răspunsuri uimitoare la invitația de a vinde toate proprietățile pământești și de a le converti în valori cerești neperisabile. Aflăm de oameni de afaceri prosperi și de bancheri convertiți, întorși la simplitatea evanghelică ori chiar îmbrăcați în haina monahală, sau cel puțin cu o filosofie de viață creștină, doritori de a participa la binele public, de a întoarce ceva comu­nității în care trăiesc, ca urmare a unui imbold creștin. În acest sens, ne amintim cum s-au convertit membrii elitei aristocratice romane în secolul al IV-lea d.Hr., renunțând la expunerea bogăției, a rangului înalt și alegând în schimb o viață austeră și ascetică. Un exemplu desăvârșit de împlinire a loghionului hristic adresat celor bogați îl reprezintă viața Sfintei Melania cea tânără (+439), care dispunea împreună cu soțul său Pinian de o avere fabuloasă, formată din uriașe proprietăți funciare, valori și imobile luxoase, venituri anuale exorbitante, comparabile cu bugetul unor țări prospere precum Elveția la începutul secolului XX. După moartea prematură a celor doi copii ai lor, s-au decis pentru un stil simplu de viață și pentru activități caritabile, iar apoi au vândut proprie­tățile. Ceea ce pentru unii a însemnat urmarea sau imitarea lui Hristos, pentru alții părea începutul falimentului ori un semn de scăpătare, ba chiar o dezertare din clasa aristocratică. Renun­țarea demonstrativă a aristo­craților proeminenți la bogății și privilegii a zguduit percepția de sine a clasei senatoriale, iar vânzarea de latifundii, de bunuri și bijuterii în folosul săracilor, după cum o făcea Melania, periclita sistemul de prețuri ridicate și solidaritatea clasei superioare în fața pericolelor publice, reale sau doar presupuse. Atunci când și-au vândut proprietățile s-au gândit exact la cuvintele Domnului pentru mântuirea celor bogați: „Dacă voiești să fii desăvârșit, vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie”. După acest moment decisiv de urmare a Domnului, activitatea lor binefăcătoare și filantropică s-a extins în spațiul întregului Imperiu roman, astfel încât Paulin de Nola îi omagia ca „sân al laptelui îmbelșugat al bunătății divine din care tot nevoiașul capătă hrană îndestulată și de la care cei avuți iau un bun exemplu” și „apa din fluviul dragostei lui Hristos”. Rănită de cuvântul Domnului, Melania nu doar că a continuat să facă daruri și donații bogate, ci a pus mare preț pe lipsa de proprietate privată, încredințând averea altor creștini de încredere care să o distribuie cu înțelep­ciune pe mai departe. Și-a orientat atenția și energia către semenii în nevoie, călăuzind femei decăzute spre pocăință și viață călugărească și îngrijind călugă­rițele bolnave de la mănăstirea pe care a înființat-o în Ierusalim. Așadar, Melania și Pinian au urmat cu hotărâre și consecvență cuvântul Domnului, vânzând toate proprietățile lor și folosind câștigurile pentru asis­tența ne­voiașilor, eliberarea sclavilor, împodobirea bisericilor, ctitorirea de mănăstiri, sprijinirea călugărilor și pustnicilor. Atunci când înainte de moarte a dăruit ultimele bucăți de aur din averea sa unui episcop, a oferit și o explica­ție a iubirii de neagoniseală: „Nu vreau să posed nimic din ceva ce provine din păcatul strămoșesc”. Cei doi s-au scăpat de întreaga povară a bogăției în decursul a șapte ani, stârnind admirația contemporanilor creș­tini care socoteau că aceștia și-au investit bunurile în „proiecte dăinuitoare”. Atunci când au ajuns în Ierusalim, s-au înscris pe lista de săraci a Bisericii, primind îngrijirea împreună cu aceștia și devenind săraci lipiți pentru Hristos, Cel Care a sărăcit și a luat pentru noi înfățișare de rob. Desigur, au existat și vor mai fi multe Melanii și Piniani, creștini care fac plinul spre Împărăție punându-și la bătaie toate resursele personale și care ne îndeamnă și pe noi să luăm aminte și să ne încredințăm Celui Care, bogat fiind în slavă, a sărăcit pentru noi și sărăcește încă, investind necontenit în noi, cei mereu faliți și nevoiași, toată averea Sa.