Postim ca să simțim ce gust are Dumnezeu!

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) (Matei 6, 14-21)

Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

În pragul Postului Mare, Maica noastră, Biserica, a așezat spre zidire sufletească, în doar câteva versete, trei teme, una mai importantă decât cealaltă, pentru a ne conștientiza valoarea imensă a trei coordonate ale vieții creștine, fără de care „surmontarea” acestei perioade sfinte ar fi cu neputință: iertarea, modalitatea postirii și milostenia. Sunt cuvintele înseși ale Mântuitorului, din Predica de pe Munte, subsecvente Rugăciunii Domnești.

Prima dintre ele, iertarea, este aceea care degajă cea mai mare forță. Domnul așază în oglindă această dimensiune a sufletului omenesc, care reprezintă o înaltă chemare: primirea ei, din partea lui Dumnezeu, este condiționată de cultivarea sau oferirea acesteia semenilor noștri. Este legea neînduplecată a lui „a da și a primi”: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Aceste cuvinte se vor, din partea Mântuitorului, o precizare suplimentară a cererii a cincea a Rugăciunii Domnești, în care Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte greşelile, pentru a ne putea numi fiii lui Dumnezeu. Din pricina răutăţii ce a pus stăpânire pe om, puțini vor fi aceia care se vor hotărî să transpună în faptă această cerere şi să ierte din inimă greşelile aproapelui lor.

Iertarea ne aduce pacea cu toți, cu Dumnezeu, cu oamenii, cu propria conștiință

În fapt, autentica „viață în Dumnezeu” începe tocmai cu iertarea, cu dorința lăuntrică și fierbinte de primire a iertării lui Dumnezeu, Care ne învață să fim, la rându-ne, sensibili, deschiși cu cei de lângă noi, care pot deveni oricând mediu emergent al iertării noastre. Dar până nu primim iertarea lui Dumnezeu, care ne înmoaie inima, nu știm cum să ne racordăm forțele noastre spirituale la tensiunea sensibilă față de aproapele nostru. Căci tocmai preeminența iertării dumne­zeiești în viața fiecăruia dintre noi este aceea care ușurează posibilitatea împlinirii marelui act al iertării în relație cu aproapele nostru, cel de atâtea ori ofensat. Ba, mai mult, pentru a ne apropia de Sfintele Taine în Postul cel Mare, ni se cere a face un pas mai departe: concilierea chiar și cu cei care ne-au greșit, care ne-au „vătămat” sufletește, așa cum minunat se desprinde din rugăciunea Canonului Sfintei Împăr­tă­șanii: „Sângele Lui vrând să-L bei spre împărtășire, mergi și cu cei ce te-au mâhnit te împacă!” Pare absurd sau „suprafiresc” pentru eul nostru, cel atât de dominat de orgolii și interese demne de cauza Legii Talionului, dar perfect realizabil atunci când înțelegem cheia ieșirii din această dramă: propria noastră iertare! Putem împlini comandamentul hristic al iertării aproapelui numai după ce, în prealabil, am reușit să ne iertăm pe noi înșine, să ne conciliem cu propria noastră conștiință, să scăpăm de „scheletul din dulap”, care ne dă atâtea insomnii sau coșmaruri!

A ierta pe un altul este la îndemână când știi că Dumnezeu iartă enorm de mult în com­pa­rație cu noi. Noi iertăm omenește, dar primim din partea lui Dumnezeu iertarea dumnezeiește, ca un „Milostiv și iubitor de oameni”. Și prin iertare intrăm în firescul postului, dar și al vieții noastre de zi cu zi, care are ca țintă împlinirea unei „nostalgii a originilor”: bucuria și vederea dumnezeiască a vieții paradisiace, aceea din care au ieșit Adam și Eva. Căci după izgonirea strămoșilor noștri din Rai au urmat pocăința, lacrimile, postul... Acesta este motivul pentru care duminica de azi poartă numele de „Izgonirea lui Adam din Rai”: pentru că drumul nostru spre Învierea Domnului e drumul pocăinței, acea pocăință care ne umple, până la urmă, de bucurie.

Rațiunea postului, bucuria jertfei care ne apropie de Dumnezeu

Iată de ce postul nu e tristețe, pentru că aduce bucuria duhovnicească! Când oamenii se întristează din cauza „greutății” postului (care e o reală încercare pentru neinițiați!), o fac pentru că focalizează prea mult pe gratificarea plăcerilor gustative, pe satisfacerea pântecelui (C. Noica). De aceea, observația unui copil de 11 ani: „Postim ca să nu ne mai gândim la gusturi de mâncare, ci să ne mai gândim și la gustul de Dumnezeu!”, mi se pare extraordinar de profundă și de fondatoare.

Când omul înțelege rațiunea postului și ajunge să-l împlinească cu adevărat, nu se mai gândește la ce mâncare îi este interzisă, nu contabilizează numărul săptămânilor rămase, al metaniilor sau al slujbelor la care trebuie să meargă sau al kilogramelor pierdute (căci dieta aduce mândrie, pe când postul, smerenie!). Mântuitorul ne avertizează: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii!”, adică indiferent de motorul tristeții, ceea ce trebuie să ne anime este bucuria slujirii lui Dumnezeu și aproapelui, mai ales în această perioadă a anului. Creștinul devine altul tocmai pentru că se întraripează lăuntric de bucuriile tainice și dumnezeiești ale postului. Pentru că postul nostru e „răscumpărat” imediat cu multe bucurii dumnezeiești de către Domnul Hristos (Dumnezeu nu ne rămâne niciodată dator!).

Nimic nu ne apropie mai mult de Dumnezeu ca milostenia

În aceeași grilă se prezintă și milostenia, pentru că ce înseamnă, transpuse în practică, cuvintele Mântuitorului: „Nu vă adunaţi comori pe pământ,... ci adunaţi-vă comori în cer”, decât îndemnul de a ne detașa de bunurile materiale, care înlănțuie prea adesea sufletul în lumea aceasta și de a exersa actul dăruirii. ­Milostenia, precum orice faptă a virtuții, ne umple de har, de pace, de omenie, ajută la transparentizarea relației noastre cu aproapele, neuitând că Dumnezeu ne dă cu mult mai mult decât dăm noi, că ne iartă infinit mai mult decât iertăm noi!

Și dacă iertarea aduce noian de bucurie, iar postul naște aceeași bucurie sfântă, milostenia aduce tot bucurie, aceea care nu se va lua degrabă de la noi, de vreme ce bucuria este starea cotidiană a celui ce postește; e starea firească a ortodoxului, dincolo de post sau ne-post. Dar această bucurie nu este o stare de exaltare egoistă, fără sens, în care eu mă bucur de lucruri pe care le fac pentru mine, ci e o bucurie care se naște din relație, din armonizarea relației noastre cu Dumnezeu, dar și cu ceilalți. Altfel, ea este o simplă autoamăgire, o autoiluzionare, un balon de săpun.

„Nimic nu poate apropia inima mea așa de mult de Dumnezeu ca milostenia”, spune Sfântul Isaac Sirul, iar Sfântul Serafim de Sarov glosează: „Adevăratul post stă nu numai în istovirea trupului, ci și în a da celui flămând bucata pe care ai vrea tu să o mănânci.” Toate trebuie, însă, să-și afle centrul de gravitație în iubire! Pentru că, așa cum adâncește părintele Rafail Noica, „iertarea este deja dată; noi trebuie să ne-o însuşim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atunci vom vedea cum iertarea face parte integrantă din iubire.”

De nu vom acționa în felul acesta, vom fi în permanență o vulnerabilă pradă în vizorul celui rău, care nu are liniște până nu reușește să încătușeze omenirea prin păcat. De aceea, „să ne ridicăm” – îndeamnă Sfântul Teofan Zăvorâtul – „din lanțurile cu care ne vânează satana, ca să ne aducă la voia sa”. Să ascultăm mai bine de glasul apostolului, care ne trezește din nepăsare: „Căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn... Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom. 13, 11-12).

Să adunăm harul lui Dumnezeu în sipetul inimii noastre, care vine din milostenie și iubire, treziți astăzi și de vocea aceluiași Apostol Pavel (2 Cor. 6, 2): „Iată, acum, vremea potrivită! Iată, acum, ziua mântuirii!”; „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos!” (Efes. 5, 14).