Postul - răstignire a patimilor şi înviere a iubirii milostive

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21

Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti, ca sărbătoare a biruinţei lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, presupune o perioadă de pregătire duhovnicească numită Postul Sfintelor Paşti. După cum ne spune Triodul în cântările duminicii de astăzi, numită Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, perioada Postului Sfintelor Paşti este o "primăvară pentru suflet", o primăvară pentru a cultiva seminţele sau darurile Duhului Sfânt, primite la Sfântul Botez. Această cultivare a darurilor Duhului Sfânt este creşterea virtuţilor, care culminează cu iubirea smerită şi milostivă. De altfel, numai iubirea smerită este cu adevărat creatoare de libertate, o iubire în care Dumnezeu este prezent şi lucrător prin harul Său.

Prin postire, dobândim prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în noi ca iubire smerită şi milostivă, care se arată apoi în jurul nostru prin cuvinte şi fapte, prin atitudini şi stări duhovniceşti ale sufletului şi ale trupului.

Postul este, mai întâi de toate, o perioadă de eliberare de păcate şi de patimi egoiste, adică o perioadă de pocăinţă pentru tot ceea ce am făcut rău şi, în acelaşi timp, este o perioadă de înviere şi de luminare a sufletului cu prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu se comunică omului prin rugăciunea unită cu postul, prin sfintele slujbe, prin citirea Sfintelor Scripturi şi ale Scrierilor Sfinţilor, prin Spovedanie, dar mai ales prin Sfânta Împărtăşire euharistică, pe care Biserica ne-o oferă mai des în această perioadă a anului liturgic.

Duminica după care începe Postul Sfintelor Paşti se numeşte Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, cu scopul de-a ne reaminti că Adam a fost alungat din Rai pentru că nu a postit.

Prin post arătăm că iubim mai mult pe Dumnezeu decât dorim darurile Sale

Postul lui Adam în Rai nu era un post total, ci unul parţial, adică de-a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, care i-a fost interzis doar pentru o perioadă de timp, spun Sfinţii Părinţi, până când omul se va maturiza spiritual, adică va recunoaşte că tot ce se află în jurul său este dar al lui Dumnezeu pentru om, iar această recunoaştere se va exprima în recunoştinţă (euharistie).

Postul din Rai ajuta pe om să distingă între dar şi Dăruitor. Adam se afla, aşadar, în faţa unei alegeri: - Ce este mai de preţ: darul sau Dăruitorul? Lumea creată sau Persoana Creatorului? Păcatul lui Adam constă în faptul că a răpit darul fără voia Dăruitorului. Adam nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit şi nu s-a pocăit de greşeala sa. El a dat mai multă importanţă unui dar material decât Persoanei dăruitoare şi a ascultat mai mult de şarpele-diavolul decât de Dumnezeu-Creatorul lumii şi al omului.

Pentru a nu repeta greşeala lui Adam cel vechi, creştinul trebuie să asculte mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu, să se înfrâneze sau să răstignească lăcomia de cele materiale şi să se împărtăşească mai mult din Pomul Vieţii, Care este Hristos prezent în Sfânta Împărtăşanie.

Postul de 40 de zile pe care l-a împlinit în pustie Mântuitorul Iisus Hristos, Noul Adam, era un model de luptă duhovnicească, de respingere a lăcomiei de cele materiale, moştenită de oameni de la Adam cel vechi. Patruzeci de zile de post şi rugăciune L-au adus pe Iisus în starea de foame. Or, foamea trezeşte în om un comportament neobişnuit. Când omul este foarte flămând şi însetat, el poate deveni lacom, agresiv, nerăbdător, răzvrătit sau total epuizat, inactiv şi nemişcat, adică îşi iese din fire. Deşi foamea materială ar fi putut să-L determine pe Iisus să caute mai mult hrana materială, totuşi El refuză să transforme pietrele în pâine printr-o minune. În schimb, transferă foamea materială pe un alt plan, şi anume ea devine foame de Dumnezeu, dorinţă a omului de-a Se hrăni mai mult din iubirea veşnică a lui Dumnezeu decât din bunurile materiale trecătoare.

De aceea, după ce refuză ispita lăcomiei materiale, Domnul Iisus zice: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Altfel spus, El ne arată că omul este, mai întâi de toate, o fiinţă teologică, care se hrăneşte din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, din rugăciune şi din ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, şi apoi o fiinţă biologică. Numai după ce omul şi-a hrănit mai întâi sufletul cu iubirea sfântă a rugăciunii, se cuvine să-şi hrănească şi trupul cu hrană materială. Deosebirea dintre om ca fiinţă teologică, creată după chipul lui Dumnezeu - Persoană divină, şi făpturile care trăiesc doar la nivel biologic stă tocmai în faptul că omul, în calitatea sa de persoană inteligentă şi iubitoare, transcende şi transformă existenţa biologică în viaţa spirituală, ca relaţie conştientă şi liberă a creaturii raţionale cu Creatorul său, cu Dumnezeu – Raţiunea Personală supremă, izvorul vieţii şi al iubirii veşnice.

Din acest motiv, de fiecare dată, înainte de a mânca, ne rugăm lui Dumnezeu, iar înainte de a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, postim de hrană materială, dar ne hrănim spiritual cu lumina din Evanghelie, din rugăciunile Bisericii şi din sfintele slujbe. Înainte de a ne întâlni duhovniceşte cu Hristos-Dumnezeu nu mâncăm nimic material, pentru că nici o hrană sau băutură materială nu este mai de preţ pentru om decât comuniunea sa cu Persoana divină eternă a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru a-i mântui sau a le dărui viaţa veşnică.

Postul unit cu rugăciunea sfinţeşte sufletul şi trupul

Prin postire, sufletul omului duhovnicesc antrenează întreg corpul ca să participe la viaţa sufletului. De aceea, postul este însoţit de metanii sau închinăciuni mari şi mici. Trupul omului, fiind limitat şi trecător, se hrăneşte cu lucruri limitate şi trecătoare. Dar sufletul său, creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit şi veşnic, deşi este finit, nu este limitat material, ci în mod tainic este deschis spre iubire infinită şi eternă, încât nimic din lucrurile materiale, finite şi trecătoare din lumea aceasta nu-i poate împlini dorinţa de-a iubi şi de-a fi iubit veşnic. Orice alipire exclusivă sau excesivă a sufletului faţă de lucrurile limitate din lume îl face să se limiteze la acestea şi îl deturnează de la scopul său principal de a fi în comuniune deplină cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător. Aşa cum ne arată deja Vechiul Testament (cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 11), Dumnezeu a sădit în sufletul omului dorul veşniciei şi, ca atare, numai o iubire nelimitată şi o viaţă veşnică nesfârşită în Duhul Sfânt asigură libertatea şi creşterea adevărată a sufletului, pentru că "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Cor. 3, 17). De aceea, postirea, ca dezlipire sau detaşare a omului de bunurile materiale, limitate şi trecătoare, şi unire a lui cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător, înseamnă începutul libertăţii sale interioare, ca libertate pentru comuniune. Când omul uneşte postul cu rugăciunea simte exerciţiul libertăţii sale interioare sau duhovniceşti. Foarte adesea, din cauza lăcomiei sau a dependenţei totale de hrană materială, omul devine un mecanism de consum. Prin urmare, patima lăcomiei devine o tiranie interioară, o înrobire a sufletului, încât omul împătimit de cele materiale devine ca o maşină consumatoare de mâncăruri sau plăceri trecătoare şi limitate. Însă postul este tocmai încercarea duhovnicească de a demonta, în mod liber şi conştient, determinismele înrobitoare ale naturii căzute sau împătimite, dacă omul postitor uneşte rugăciunea cu dorinţa de eliberare de patima lăcomiei. Prin rânduiala postului, Biserica ne adresează, de fapt, o chemare la despătimire. Iar dacă postul nu e liber acceptat, el nu este de mare folos duhovnicesc, ci este perceput ca o înfometare forţată.

De aceea, fiecare posteşte cât poate. Biserica a făcut din post o regulă generală pentru toţi, însă cei ce nu pot posti ca înfrânare de la hrană materială trebuie totuşi să postească cel puţin spiritual, ca înfrânare de la gânduri necurate, cuvinte urâte şi fapte rele, dacă vor să înainteze spre învierea sufletului din moartea păcatului. Bătrânii, bolnavii şi copiii sunt scutiţi de post, întrucât trupul lor este mai puţin rezistent. De pildă, Biserica ne învaţă că în primele trei zile din prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti se mănâncă doar o singură dată în zi, după slujba de seară. Însă unii oameni nu pot posti până seara, pe când alţii mai rezistenţi mănâncă doar în a treia zi. Deci, intensitatea postului depinde de râvna şi de rezistenţa fiecăruia. Oricum, trebuie evitate excesele: atât delăsarea spirituală prin nepostire, cât şi epuizarea fizică prin nechibzuinţă.

Întrucât toţi creştinii ortodocşi facem parte din Biserică, este necesar ca fiecare dintre noi să se roage şi să postească împreună cu Biserica. Acest înţeles al postului bisericesc comunitar ca întâietate dată dimensiunii spirituale a vieţii, adică hranei sufletului, este esenţial. În timpul Postului Sfintelor Paşti reducem hrana materială, dar nu lăsăm în locul ei un vid, ci în locul ei înmulţim hrana spirituală. Aceasta înseamnă mai multă rugăciune decât de obicei, mai multă citire a Sfintei Scripturi şi mai ales a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfinţilor, precum şi mai deasă spovedanie şi împărtăşire euharistică. Este bine ca în această perioadă să citim în fiecare zi cel puţin câte un capitol din Sfânta Scriptură şi un text din Filocalie sau din Vieţile Sfinţilor, să avem convorbiri duhovniceşti cu oameni duhovniceşti, să ne sfinţim gândirea, vorbirea şi făptuirea. Cine nu poate posti material, pentru că este bolnav, poate, totuşi, posti spiritual, în sensul că se înfrânează de la gânduri urâte, de la priviri pătimaşe, de la vorbe care rănesc sau jignesc, care au în ele duh de stăpânire, duh de ceartă sau duh de slavă deşartă. De fapt, acesta este scopul postirii materiale: să ne atenţioneze, să ne antreneze şi să ne sprijine în postirea spirituală; ne înfrânăm de la bucate ca să ne înfrânăm şi mai mult de la păcate, ca forme multiple de lăcomie; slăbim trupul pentru a întări sufletul, răstignim patimile egoiste pentru a învia iubirea milostivă.

Să unim postul cu smerenia

În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, pe care o rostim des în timpul Postului Sfintelor Paşti, se spune: "duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale". Oricât am posti de mult, oricât ne-am ruga de mult, trebuie să ne gândim cu multă smerenie că sunt alţii care se roagă mai mult decât noi, care sunt mai milostivi decât noi, mai curaţi decât noi. Numai dacă ne smerim sincer, ne sunt folositoare pocăinţa, rugăciunea şi postul. Iar semnul prin care ne dăm seama că postul nostru a fost primit ca ofrandă bună, adusă lui Dumnezeu, este acela că simţim în sufletul nostru mai multă iubire smerită faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, precum şi mai multă dorinţă de-a sfinţi timpul vieţii dăruit nouă de Dumnezeu.

Prin urmare, postul adevărat produce o schimbare în noi, o înnoire, o îmbunătăţire şi o îmbogăţire în fapte bune. De aceea, preoţii mai rugători şi mai postitori pot deveni buni părinţi duhovnici, care ajută sufletele altora să se vindece de patimi şi să fie mai milostive. Iar îmbunătăţirea sau sfinţirea sufletului este comoara cea mai mare pe care o poate omul dobândi prin postire, dacă aceasta aduce un spor de bunătate şi lumină în sufletul omului postitor.

Postul este nu numai material, ci şi spiritual

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine (…). Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase".

Aşadar, când postim nu este vorba de-a schimba doar felurile de mâncare, adică de a ne înfrâna de la carne şi alte produse de origine animală, pentru a mânca produse vegetale care predispun sufletul la asceză şi nevoinţă duhovnicească, ci de-a ne schimba şi comportamentul. Schimbarea felului hranei, a felului de a mânca trebuie să antreneze şi schimbarea atitudinilor noastre în viaţă, a relaţiilor noastre cu Dumnezeu, cu semenii şi cu lumea materială. Aflăm, astfel, de la profeţi că zilele de post nu erau bine plăcute lui Dumnezeu dacă cel ce postea nu avea milă de săraci, dacă-i asuprea sau dacă nu-i ajuta. Deci, postul trebuie însoţit de atitudini şi fapte de dreptate şi de milostenie, de pace şi smerenie.

Postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni

Astăzi, nu numai Biserica recomandă postul, ci şi medicii recomandă uneori celor bolnavi regim dietetic. Nutriţioniştii şi esteticienii recomandă postul pentru recâştigarea sănătăţii şi a frumuseţii trupului. De aceea, unii oameni postesc doar ca "să-şi păstreze linia".

Cu toate că şi aceste aspecte de igienă sau de estetică sunt importante, totuşi postul creştin nu se reduce la aceasta, ci are o semnificaţie şi o valoare mult mai profunde. Postul religios este o şcoală a libertăţii duhovniceşti de-a lupta pentru despătimirea de lăcomie şi pentru a deveni mai iubitori de Dumnezeu şi de semeni. Cu cât omul poate iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni, cu atât este mai liber spiritual. Iar dacă nu iubeşte pe Dumnezeu şi pe semeni, devine rob al propriului său egoism.

Omul împătimit de cele materiale comunică dificil sau deloc cu Dumnezeu Dăruitorul vieţii omului. Păcatul este o uitare de Dumnezeu şi un ataşament excesiv al omului faţă de lumea materială, ca şi când lumea materială ar fi ultima şi singura realitate.

Însă, prin postirea unită cu rugăciunea, omul credincios vede pe Dăruitor prin darurile Sale, Îl vede pe Dumnezeu Creatorul prin creaţia Sa. Însă când frumuseţile materiale sunt folosite în uitare de Dumnezeu, atunci lumea devine zid între om şi Dumnezeu sau necropola morţii lui sufleteşti.

De aceea, pomenirea lui Dumnezeu în rugăciune este starea normală a libertăţii omului de-a trăi în comuniune de iubire. Uitarea de Dumnezeu arată că libertatea omului a decăzut din starea de comuniune spirituală cu El.

Eliberarea de păcate începe cu libertatea omului de a-şi recunoaşte păcatele, de-a le mărturisi şi de-a cere lui Dumnezeu să i le ierte. De aceea, cel ce se poate pocăi, adică poate recunoaşte păcatele şi limitele sale, simte şi nevoia de a cere iertarea lor sau eliberarea de ele. Cel ce doreşte schimbarea în bine îşi manifestă libertatea interioară de-a ieşi din propriul său egoism. În acest sens, cu adevărat liberi sunt numai oamenii pocăinţei şi ai smereniei, adică sfinţii. Iar dacă suntem înrobiţi de patimi, nu putem avea libertate deplină.

Aşadar, postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni. Cel ce este îndrăgostit de o persoană citeşte şi reciteşte scrisorile pe care le-a primit de la ea. Când iubim pe Dumnezeu şi dorim să-I împlinim voia Lui, Îi citim scrisorile Lui către noi, adică Sfânta Scriptură şi Scrierile Sfinţilor Părinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu. De aceea, postul însoţit de mai multe rugăciuni, cântări şi citiri duhovniceşti devine izvor de bucurie şi de libertate duhovnicească.

Postul unit cu rugăciunea ne ajută să vedem mai întâi chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el, mai mult decât răul pe care l-a făcut. Însă acest mod de-a privi pe aproapele este un efort spiritual care presupune o răstignire a egoismului din noi, o luptă care ne ajută să înmulţim faptele de generozitate, de iertare, să ne vindecăm de patimile egoiste, să ne curăţim pe noi înşine de răutate şi să ne pregătim pentru Înviere, adică pentru învierea sufletului din moartea păcatului şi pentru bucuria Sfintelor Paşti.

În încheiere, reamintim că Duminica Lăsatului sec de brânză sau Duminica Izgonirii lui Adam din Rai este ultima duminică înainte de începutul Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti. Cu vecernia duminicii acesteia intrăm în Postul Mare, cerând iertare unii altora ca să începem cu pace şi libertate interioară urcuşul nostru duhovnicesc, spre lumina Învierii lui Hristos, spre Sfintele Paşti.

Evanghelia din Duminica Lăsatului sec de brânză se referă, în mod precis, la modul de postire, la înţelesul şi folosul duhovnicesc al postului. Citirea Evangheliei a fost însă precedată de citirea Apostolului din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, în care ni se spune că trebuie "să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii, să petrecem ca fii ai luminii, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în certuri şi în pizmă, ci să ne îmbrăcăm în Domnul nostru Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o facem spre pofte" (cf. Romani 13, 12-14). Acest îndemn al Sfântului Apostol Pavel rezumă înţelesul perioadei de post în care intrăm, o perioadă în care lepădăm lucrurile întunericului şi ne îmbrăcăm cu armele luminii, care semnifică aici lupta duhovnicească a creştinului postitor şi rugător. Sfântul Apostol Pavel nu spune să ne îmbrăcăm cu hainele luminii, ci cu armele luminii, iar în concluzia sfatului pe care ni-l dă, ne spune că trebuie să ne îmbrăcăm în Iisus Hristos, Domnul nostru, adică să trăim în lumina prezenţei Lui harice şi iubitoare, să curăţim mereu haina de lumină pe care am primit-o la Botez, când a început viaţa noastră creştină ca răstignire a egoismului sau a păcatului din noi şi ca înviere pentru viaţa eternă, ca lepădare de satana şi unire cu Hristos.

În Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că postul adevărat se săvârşeşte cu bucurie, nu cu întristare. Mântuitorul ne îndeamnă să ne bucurăm când postim, pentru că postul se realizează ca semn al iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi ca mijloc de primire a harului Său. De aceea, există o mulţime de credincioşi care de-abia aşteaptă perioada de post, iar unii dintre ei chiar regretă când se termină perioada de post, întrucât aceştia au trăit mari bucurii duhovniceşti în timpul postului. De ce? Pentru că au trăit postul nu doar ca pe o schimbare a hranei de origine animală cu una de origine vegetală, ci pentru că în mod liber s-au hrănit mai puţin din punct de vedere material, spre a se hrăni şi îmbogăţi mai mult din punct de vedere spiritual sau duhovniceşte, sporind în iubire sfântă, smerită şi milostivă, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea lor. Amin.