Rugăciunea, icoană a ceea ce ești cu adevărat

Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa ­decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Poate una dintre cele mai profunde defi­ni­ții pe care cultura teologică le-a dat omu­lui este următoarea: „omul - ființă liturgică”. Sau ființă rugătoare. Dacă ne raportăm la rugăciune ca la un fundament exis­ten­țial al omului, putem spune, fără să greșim, că omul există cu adevărat în măsura în care se roagă. Pilda din această zi, care ne introduce într-o perioadă specială a anului bisericesc, caracterizată prin rugăciuni și slujbe ample în Biserică, de o profunzime inegalabilă, respectiv perioada Triodului, adică perioada de pregătire a comunității bisericești pentru praznicul Învierii Mântuitorului, însumând 10 săptămâni de rugăciuni stăruitoare de pocăință, ne pune în față doi oameni diferiți. Fariseul și vameșul care vin astăzi în templu sunt diferiți ca vocație și structură umană. Dar ceva îi unește. Și acest lucru este rugăciunea. Amândoi se roagă în templu. Chiar dacă unul se roagă bine și celălalt mai puțin bine, amândoi sunt în rugăciune, arătând prin aceasta că amândoi conștien­ti­zează fundamentul existențial al omului care rezidă în căutarea unui dialog, atât cât este posibil de sincer, cu Dumnezeu. Faptul că noi, oamenii, suntem existențe create și inteligibile implică, în mod evident, realitatea rugăciunii ca expe­ri­ență de viață, fără de care existența noastră devine numai o iluzie a unor căutări fără conținut și fără finalități.

Rugăciunea ca judecată

Exegeza acestui fragment evan­ghelic are în centru smerenia. Rugăciunea smerită este icoana omului smerit. Așa cum este omul, așa îi va fi și rugăciunea lui. Rugăciunea smerită a vameșului, din ungherul întunecos al templului, luminează cu supraplin de adevăr în comparație cu rugăciunea ipocrită a fariseului. Ne-am fi așteptat la un astfel de deznodământ în care bunul simț al pocăinței și al smereniei (rugăciunea vameșului) să prevaleze în fața unei nesimțiri ființiale foarte agresive (rugăciunea fariseului). Și totuși, ce putem învăța din cele două rugăciuni puse față în față? Înțelegem că fiecare rugăciune este o judecată. Un mod de a înțelege viața și de a te raporta la viața ta, la a celorlalți și la Creatorul tău.

Rugăciunea este judecata adâncului fiecăruia, în care fie descoperi cine ești și cum ești, fie te ascunzi într-o ipocrizie egoistă și formală, declarându-ți o autosuficiență mândră și păcătoasă. Greșeala fariseului nu este aceea de a ține post de două ori pe săptămână, de a da zeciuială sau de a se feri de păcate grave. El greșește în altă parte. Greșeala lui constă în faptul că pune faptele lui înaintea inimii lui. El crede că în performanțele lui stă adevărul vieții lui. Că este numai ceea ce face - mai mult sau mai puțin bine -, nu și ceea ce simte, ceea ce iubește, ceea ce arată în relație cu ceilalți. Fariseul credea că rugăciunea lui este superioară celuilalt prin faptele sale, nu prin inima sa. Iar vameșul, deși nu știm exact ce anume săvârșise, mai mult sau mai puțin grav, dă, în schimb, dovadă de o sensibilitate desăvârșită, ajungând să înțeleagă în cuvintele rugăciunii celuilalt adevărul despre viața sa și despre nivelul său existențial.

Rugăciunea vădește inima și vindecă sufletul smerit

Vameșul din această pildă se regăsește deplin în cuvintele de ocară ale fariseului care își spune sieși, cu autosuficiență: „Îți mul­țumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca şi acest vameș”. Dacă fariseul se caracterizează pe sine în propriile cuvinte de rugăciune, vameșul, în schimb, îl lasă pe celălalt, pe fariseu, să îi facă deplina caracterizare. Nu s-a grăbit el să spună nimic despre sine. Cu excepția unei recunoașteri smerite și depline a faptului că este păcătos. În fond, de ce ar trebui să spui ceva despre tine în fața Celui Care știe tot adâncul tău? Astfel, pentru această acceptare a adevărului din viața sa, vameșul s-a putut deschide complet milei lui Dumnezeu. Nu i-a reproșat fariseului din fața sa: „«Cine eşti tu de spui unele ca acestea despre mine? De unde-mi știi viaţa? N-am crescut împreună! N-am trăit la un loc, n-am fost unul lângă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te lauzi singur? Pentru ce te cinstești singur?» Nici un cuvânt din acestea n-a grăit vame­șul, ci, plecându-şi capul la pământ, s-a închinat şi a spus: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!»” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre pocăință, 2, PG 49, 289).

Vameșul din păcătos a devenit drept, prin cuvintele rugăciunii, iar fariseul a devenit păcătos, tot prin cuvinte de rugăciune, ce s-au arătat a fi, de fapt, cuvinte de judecată a celuilalt. Cuvintele rugăciunii tale sunt icoana a ceea ce ești cu adevărat. Nimeni nu se poate preface în rugăciune. Nu poți să Îl păcălești pe Dumnezeu în rugăciune. Rugăciunea și Altarul sunt singurele contexte în care omul își arată deplin adevărul din el. Adevărul pe care omul îl ascunde oamenilor, nu mai poate să îl ascundă în fața lui Dumnezeu, acolo unde inimile se vădesc și sufletele dezgolite se vindecă.

Ruga vameșului - rugăciunea inimii

Cadrele principale ale mesajului acestei pilde sunt următoarele: străpungerea inimii și smerenia, necesitatea rugăciunii stăruitoare și fierbinți, imperativul de a nu-l judeca pe aproapele. Pe aceste criterii se așază efortul credincioșilor care încep acum perioada Triodului. Biserica a recuperat din Pilda vameșului și a fariseului o lecție umană deosebit de importantă, în contextul în care suntem prea mult judecătorii celor de lângă noi. Deși va­meșul este cel care s-a coborât mai îndreptat la casa sa (Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Fariseul, încrezându-se, a fost pogorât din înălţimea virtuţii lui; vameşul, nepierzându-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu”), învățăm totuși, din experiența Bisericii, ținând cont de realitatea crudă a faptului că suntem cu prisosință și în egală măsură atât vameși, cât și farisei, să prețuim câștigurile fiecăruia și să ne luptăm cu eșecurile amân­­durora: „Să ne sârguim a urma virtuțile fariseului și a râvni smerenia vameșului; urând necuviința greșelilor de la amândoi, adică trufia și pierderea” (Canonul Utreniei, Cântarea a 5-a). Cu alte cuvinte, avem de învățat de la amândoi. De la fariseu efortul de a împlini legea. De la va­meș, smerenia și pocăința. Între cele două, mai mare este smerenia și umilința decât dreptatea și corectitudinea. Dar amândouă sunt căi prin care putem ajunge, în egală măsură, la rugăciune. Doar să fim sinceri cu noi înșine și să înțelegem că suntem încă foarte jos.

Dacă mergem pe această cale a smereniei, rugăciunea noastră dezgolită de judecăți se va apropia și mai mult de această rugăciune smerită a vameșului - veritabilă rugăciune a inimii: „Dum­nezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”