Să fim biserică a lui Hristos şi fântâni ale harului Său!

Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) Ioan 4, 5-42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Fiecare cuvânt al Evangheliei este izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică, pentru că izvorăşte din Cel ce este veşnic şi ne descoperă Izvorul vieţii veşnice, Persoana lui Hristos, Cel înviat. Între Învierea Domnului şi Înălţarea Domnului, fiecare duminică are semnificaţii vindecătoare şi restauratoare, desfăşurate în istorie, iar vindecarea şi restaurarea omului şi a lumii izvorăsc din Iisus Hristos Cel care a înviat. Hristos este izvor al vindecărilor în Biserică, vindecându-ne în primul rând de moartea cea veşnică. Îl vindecă şi restaurează pe Toma din îndoiala sa, vindecă pe femeile mironosiţe de frică, vindecă pe slăbănogul de la Vitezda de slăbiciunea sa asumată întru răbdare, vindecă pe femeia samarineancă de astăzi, de ne­statornicia şi neînţelegerea sa, vindecă pe orbul din naştere de neputinţa sa. Dar mai presus de toate, ne vindecă pe noi de moartea cea veşnică. Miza centrală a vindecării în Hristos nu se referă la o vindecare temporală a trupului şi sufletului omului, ci la vindecarea de moartea cea veşnică. În această perspectivă sunt centrate şi adâncite înţelesurile textului evanghelic citit în a 5-a duminică după Sfintele Paşti.

Cele vechi s-au făcut noi: fântâna, topos al împlinirilor profetice

Iisus Hristos înnoieşte cele vechi, în El cele vechi ale Patriarhilor şi Profeţilor nu sunt desfiin­ţate, ci împlinite. În Sihar, la fântâna lui Iacov se întâlnesc noul cu vechiul, nu în despărţire, ci în împlinire. Fântâna, simbolistică a adâncurilor revelaţiei, semnifică locul împlinirii prin trecerea de la cele pământeşti şi exterioare spre cele netrecătoare şi interioare care transfigurează orice formă şi exterioritate. Pentru că închinarea în Duh şi Adevăr transcende orice formalism exterior specific iudeilor, transfigurând formele şi orice adevăr obiectivant, specific idolatriei păgânilor, distingând între creatură şi Creator. De asemenea, fântâna lui Iacov devine topos al împlinirii profetice pentru depăşirea sciziunilor interumane. Toate vor fi una în Hristos, atât iudei, cât şi păgâni. Fântâna descoperă o verticală care coboară în adâncuri şi care restaurează şi dă sens orizontalei istoriei Patriarhilor şi Profeţilor, a unui popor devenit noul Israel. „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Psalm 41, 9). Fântâna era adâncă şi la baza ei nu stătea Iacov, ci Cel mai adânc şi mai înainte de Iacov, tocmai Cel care stătea de fapt în faţa femeii samarinence, Raţiunea veşnică a lucrurilor, Hristos. Mai mult, fântâna ca topos rămâne în conştiinţa oamenilor, mai ales a celor din Orient, ca loc al vieţii, apa fiind legată de întreţinerea vieţii pământeşti. Cerând apă din fântână, Hristos arată că preţuieşte apa creaţiei, dar, totodată, invită pe orice om, identificat cu femeia samarineancă, să nu uite de Dăruitorul ei, adică prin cele materiale şi create să urce spre cele necreate şi veşnice. 

În această convorbire am putea vedea imaginea din Rai, a convorbirii dintre Adam şi Eva, în jurul pomului cunoştinţei binelui şi răului. Şi atunci, şi acum era o convorbire despre viaţă. Atunci, o convorbire despre posibilitatea vieţii realizate fără Dumnezeu, prin mâncare şi închinare fără rânduială la cele contrare şi căderea în robia morţii, acum o convorbire despre viaţa realizată în Dumnezeu prin închinare în Duh ca ridicare din robia morţii prin Adevăr, Hristos Cel înviat. Hristos reface şi vindecă integral itinerarul căderii şi retrasează cărarea omului spre viaţa cea veşnică. Tema mâncării şi a băuturii reprezintă o constantă şi un examen al libertăţii, responsabilităţii şi iubirii în iconomia mântuirii, de la starea omului în Rai până la Apocalipsă.

La fântână. O întâlnire cu Viaţa despre viaţă

Convorbirea Mântuitorului Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov din Sihar este o convorbire cu Viaţa despre viaţă şi la acest dialog suntem chemaţi să fim parte. Ce şansă a avut această femeie să vorbească despre viaţă cu Cel ce este Viaţa. Femeia aceasta a venit la fântână după apa pământească, trecătoare şi s-a întâlnit cu Apa cea vie, netrecătoare, cu Hristos, a căutat ceva pământesc şi s-a întâlnit cu cerul. Iisus Hristos Se descoperă înaintea femeii ca fiind Apa cea vie, aşa cum altă dată S-a descoperit înaintea iudeilor ca fiind ­Pâinea cea vie, Pâinea care S-a pogorât din cer. Cel ce va bea din apa acesta nu va înseta, ci va avea viaţă veşnică, după cum cel care va mânca din Pâinea Hristos nu va flămânzi, ci va avea viaţă veşnică. Cât de minunat, elementele esenţiale ale vieţii, pâinea şi apa, pot fi vii! Da, pentru că sunt asimilate lui Hristos; cel ce mănâncă şi bea din Mine va trăi prin Mine.

Evanghelia de astăzi, plecând de la cele materiale şi trecătoare, ne vorbeşte despre cele veşnice şi netrecătoare, ne vorbeşte despre Cine este viaţa lumii, împlinirea lumii şi a istoriei. Aşa cum ne spune Evanghelistul Ioan: „Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru viaţă şi nu o va putea dobândi prin el însuşi, ci doar prin participarea şi comuniunea cu Cel ce este Viaţa.

Omul este ceea ce mănâncă. Dacă mâncarea sa se rezumă doar la cele trecătoare, va fi doar trecător, muritor. Dacă însă mâncarea sa va fi şi din cele netrecătoare, va moşteni viaţa veşnică prin puterea lui Hristos. În cele trecătoare şi muritoare prin Hristos şi ­Învierea Sa s-au aşezat cele netrecătoare şi nemuritoare. Şi aceasta nu înseamnă exclusivism, ci împlinire, intuirea fundamentului şi rostului celor pământeşti. Aşa după cum le spunea iudeilor altă dată: părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit (deşi unii credeau că prin mâncare şi-au rezolvat problema subzistenţei), aşa îi spune şi femeii samarinence că dacă rămâne doar la apa cea trecătoare va înseta din nou. Revelaţia Vechiului Testament, adusă prin Patriarhi şi Proroci, are valoarea ei, dar nu este desăvârşită, după cum omul nu poate fi împlinit doar în cele ale trupului, biologicului, slujit în sens unilateral, făcând abstracţie de constituţia dihotomică a fiinţei sale şi de unirea ei cu Cel veşnic. La fel şi noi, dacă vom rămâne doar la pâinea şi apa cea trecătoare, vom înseta mereu şi mereu. Viaţa nu ţine de pâinea cea trecătoare pe care noi de multe ori nu reuşim să o împărţim echitabil între noi, ci de Cel ce are viaţa cea netrecătoare. Pâinea cea trecătoare este un mijloc spre întreţinerea vieţii pământeşti, nu scopul vieţii pământeşti.

Împărtăşirea din apa cea vie, aşa cum reiese din convorbirea cu femeia samarineancă, care stătuse cu mai mulţi bărbaţi, se realizează în orizontul sfinţeniei, în acest orizont se cunosc şi darul lui Dumnezeu şi puterea de viaţă a apei celei vii, Hristos. În acelaşi mod, fântâna lui Iacob era o moştenire lăsată, plină de semnificaţii pământeşti şi profetice, cereşti. Apa din ea era darul creaţiei sau, teologic vorbind, creaţia ca dar, însă acest dar al creaţiei ca ostoire a setei trupeşti este împlinit, restaurat şi vindecat de Iisus Hristos în care am primit nu doar har peste har, ci şi dar peste dar, întrucât Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Unicul Său Fiu ­L-a dat, adică L-a dăruit pentru viaţa lumii. Prin urmare, lumea este un dar făcut omului ca semn al iubirii lui Dumnezeu, iar Hristos este darul lui Dumnezeu aşezat peste darul lumii făcut omului, pentru ca lumea să aibă viaţa veşnică. De aceea, Hristos îi spune femeii: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie”.

Biserica, fântâna lui Iacov actualizată şi adâncită în Hristos 

Iisus Hristos depăşeşte barierele mentale, religioase şi culturale ale timpului Său şi arată că taina Bisericii creştine va fi aceea de a aduna sub cupola ei toate neamurile, toţi oamenii pentru care Hristos S-a răstignit şi a înviat, dăruindu-le posibilitatea vieţii veşnice. În Biserică se actualizează toate tipologiile ­Vechiului Testament şi se reconfigurează astăzi în chip spiritual întâlnirea de la fântâna lui Iacov, o întâlnire centrată în Hristos, în care se împlinesc prorociile făcute în vechime şi făgăduinţele sfinte şi întreaga istorie a mântuirii. În Biserică nu doar actualizăm istoria mântuirii, sau astăzi, întâlnirea de la fântâna lui Iacov dintre Hristos şi samarineancă, ci o şi adâncim personal-comunitar în experienţa şi înţelesurile ei.

Acest mesaj mântuitor nu se adresează doar unui singur popor, pentru că închinarea nu se va mai face în Ierusalim sau pe muntele Garizim, mărginit, ci dezmărginit - în duh şi adevăr - de unde universalitatea mântuirii în Hristos şi a Bisericii Sale. Adică Hristos ca apă vie este dăruit tuturor celor care doresc să creadă şi să-L iubească pe El din toate neamurile şi locurile pământului. Hristos a venit ca să ne facă din mărginiţi, dezmărginiţi, din trecători, veşnici şi din pământeşti, cereşti. Şi această taină se lucrează continuu până la sfârşitul veacurilor în Trupul Său, Biserica.

Pentru viaţa noastră creştină rămân două întrebări esenţiale la care trebuie să  răspundem: Unde ne putem împărtăşi din apa cea vie? Şi cum vom putea primi apa cea vie? În fiecare Liturghie, în bi­serică, preotul ne cheamă: „Luaţi, mâncaţi…”, „Beţi dintre acesta toţi…”, „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Aici sunt apa cea vie, viaţa în cadrele creaţiei, exigenţele şi posibilitatea de participare la ea. Apa şi pâinea după care alergăm în fiecare zi, subsumând toate problemele vieţii, este legitimă, dar nu suficientă, pentru că definiţia integrală a omului nu rezidă în cele care ţin de pământ. De aceea, echilibrul şi transfigurarea vieţii nu le scoatem din pământ, dintr-o fântână pământească, ci din fântâna cerească, Hristos, Care a făcut şi pe Patriarhi şi pe Proroci, pe sfinţi şi pe cei care L-au iubit şi urmat, izvoare de apă curgătoare, fântâni tot mai adâncite în Taina vieţii. Deşi ne orientăm de multe ori doar spre cele pământeşti, să nu uităm că rădăcinile noastre sunt cereşti.

În aceste drepturi filiale şi condiţii cereşti ne-a aşezat Hristos prin Învierea Sa. Să ne amintim textul din Canonul Învierii: „Veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcut cu minuni (aluzie la minunile lui Moise când a scos apă din piatră în pustiu), ci din izvorul nestricăciunii care a izvorât din mormântul lui Hristos, întru Care ne întărim”. În Hristos ca băutură nouă ne întărim, ca apă vie, aşa cum îi spune Hristos astăzi femeii, că apa pe care Eu o voi da se va face, în om, izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică. Prin urmare, apa cea vie este Hristos, Logosul Cel prin Care toate s-au făcut, iar locul unde ne împărtăşim plenar cu Hristos este Biserica. Noi înşine suntem chemaţi, din perspectiva acestei împărtăşiri, să fim biserici şi fântâni tot mai adânci în care Apa cea vie, Hristos, să Se sălăş­luiască. Este o odihnă dinamică a noastră în Hristos şi o odihnă dinamică a lui Hristos în noi. Să ne amintim în acest sens doar ecfonisul: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti!”.

Femeia samarineancă reprezintă, în gândirea Părinţilor Bisericii, Biserica dintre neamuri. Evanghelia de astăzi ne arată că femeia samarineancă, păcătoasă, s-a vindecat de neînţelegerea ei şi de păcatele ei, mergând în cetate şi mărturisind pe Hristos. Este foarte interesant să reflectăm asupra mărturisirii slăbănogului de la Vitezda, care merge în Templu, şi a mărturisirii femeii samarinence, care merge în cetate. Unul se vindecă şi mărturiseşte pe Hristos între iudei, femeia se vindecă şi mărturiseşte pe Hristos în cetatea Sihar, între neamuri. Această mărturisire devine model de mărturisire pentru noi, iar mărturisirea centrală a noastră se referă la Hristos, viaţa lumii, la împlinirea celor materiale prin cele veşnice şi vindecarea celor create prin cele necreate.

La fel ca femeia samarineancă, să mergem şi noi în cetatea şi în lumea noastră şi să mărturisim că am întâlnit pe Hristos la fântâna lui Iacov, aici, în Biserică, unde ne-a descoperit viaţa noastră şi împlinirea trecutului în prezent, dar şi drumul spre adâncurile înţelegătoare ale sensurilor lumii ca scară spre cer prin vindecarea ce izvorăşte din El. Dialogul de la fântâna lui Iacov să-l actualizăm ca dialog personal-comunitar al iubirii cu Hristos în Biserică pentru viaţa şi învierea noastră. Amin.