Să fim lucrători buni, nu ucigași de Dumnezeu și de aproapele

Duminica a 13-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor răi) Matei 21, 33-44

Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe. Când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alți slujitori, mai mulți decât cei dintâi, și au făcut acelora tot așa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Și, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceștia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor. Zis-a lor Iisus: Oare n-ați citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri“? De aceea vă spun că Împă­răția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi.

Lumea în care a activat Hristos Domnul a fost la fel de complicată precum este și lumea noastră, iar parabola pe care a rostit-o Mântuitorul Iisus este mereu actuală. Ea evocă, pe de o parte, sacrificiul Său pentru umanitate; pe de altă parte, jertfa omenității pe calea mântuirii. În plus, pilda aceasta ne arată că Dumnezeu a făcut din poporul evreu un „popor ales”: l-a ales dintre celelalte popoare şi i-a dat Legea lui Moise cu multe principii religioase, morale şi cultice, pentru a-l ajuta să-şi păstreze identitatea sa, deoarece avea de împlinit o misiune sfântă.

Relatarea este simplă. Un proprietar de vie a angajat zilieri, care urmau să se ocupe de lucrările de întreținere a avuției lui. La vremea recoltării strugurilor, neimiții au pus la cale un plan meschin: să-l ucidă pe proprietar, ca bunurile lui să intre în posesia lor. Și au procedat ca atare. I-au ucis pe trimișii stăpânului și chiar pe fiul lui. Numai că Instanța supremă a decis altfel… (Matei 21, 35-39)

Interesant este răspunsul primit de Hristos Domnul de la farisei și arhierei: „Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri»? De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 41-43).

Pilda a urmat întâlnirii pe care a avut-o Domnul cu ucenicii Săi, pe tema sensului vieții veșnice (Matei 19, 23-30), idee reluată, de altfel, și la sfârșitul acestei parabole: „Când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor” (Matei 21, 40-41).

Această alegorie a fost spusă înainte de intrarea Domnului în Ierusalim, respectiv cu puţin timp înainte de pătimirile, de răstignirea şi de moartea Sa pe Cruce. Deci, conținutul ei a avut un sens profetic. După ce a rostit această pildă, la scurt timp, Mântuitorul Iisus Hristos a dovedit că El Însuşi este fiul Stăpânului, care avea să fie omorât de „lucrătorii din vie”, adică de arhi­erei, farisei şi cărturari.

Este limpede faptul că fragmentul biblic se referea la tragedia prin care avea să fi trecut Hristos: la chinurile și moartea Sa, asemenea drepților Vechiului Testament. Scos din „vie”, Fiul Domnului a fost ucis, prin crucificare, iar „lucrătorii cei de demult, afirma un Dascăl al Bisericii, s-au făcut ucigași de profeți, pe când cei din vremea Mântuitorului s-au făcut ucigași de Dumnezeu” (Sfântul Ioan ­Damaschinul).

Parabola a avut un impact deosebit în rândul fariseilor, arhi­ereilor şi cărturarilor, dar şi în conştiinţa publică a vremii. Societatea ebraică avea înrădăcinată ideea că orice proprietar este moştenitorul unui bun sacru, intangibil: „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!” (Ieșirea 20, 17). Iar Mântuitorul Iisus Hristos nu a făcut altceva decât să confirme dreptul împământenit. L-a certificat ca fiind esențial și a înfierat atitudinea tuturor celor care ar fi încercat să-l încalce.

Dacă observațiile de mai sus au un caracter juridic, este potrivit să revenim la sensul duhovnicesc al parabolei.

Conținutul ei cuprinde câteva imagini sugestive: a proprietarului viei, a domeniului pe care îl poseda și a lucrătorilor necinstiți.

Omul gospodar care a sădit vie este Dumnezeu-Tatăl, care l-a dus pe poporul evreu în Ţara Canaanului, sădindu-l acolo ca pe o vie aleasă. El este Stăpânul nostru, Creatorul celor „văzute și nevăzute”. Și de aici rezultă autoritatea Sa asupra întregii lumi, inclusiv asupra noastră.

Dumnezeu dorește să împlinim voia Lui în mod liber. Nu ne constrânge, dar nici nu rămâne absent din viața noastră. Ne îngăduie să împlinim voia Lui, să alegem între a fi credincioși și recunoscători pentru darul vieții sau să fim nerecunoscători. Cu alte cuvinte, asemenea stăpânului viei, Dumnezeu nu este indiferent și nepăsător față de roadele pe care le aducem în timpul existenței noastre istorice.

Împrejmuirea viei cu un gard reprezintă Legea lui Moise pe care le-a dat-o iudeilor, spre a-i feri de greşeli. Mai mult, Legea a avut ca scop protejarea lui Israel ca nici un duşman, fie văzut, fie nevăzut, să nu poată să-i facă rău, cum au fost păgânii care se închinau la idoli și duceau o viață imorală.

Teascul sugerează învăţătura ce a curs din gura profeţilor, care vorbeau cu Dumnezeu şi din învăţătura Sa le propovăduiau conaționalilor adevărul mesianic. Teascul din vie închipuie, deci, viața spirituală a poporului ales, trăită în ascultarea și urmarea învățăturilor Legii. Dar teascul este și o preînchipuire a potirului creștin, în care se află sângele lui Iisus Domnul și din care credin­cioșii se împărtășesc spre dobândirea mântuirii, a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.

Iar turnul de pază este simbolul templului din Ierusalim în care Dumnezeu era prezent la modul cel mai intens, pentru că preînchipuia pe Mesia-Hristos. Turnul cel zidit în vie era Templul lor, unde se adăposteau păzitorii care trebuiau să apere şi să îngrijească via. El este imaginea Bisericii lui Hristos, simbolul Bisericii întemeiate de Fiul lui Dumnezeu.

Lucrătorii hapsâni îi reprezintă pe „învăţătorii de lege”, pe îndrumătorii de atunci ai poporului evreu. Ei erau cei care au sfidat lucrarea lui Dumnezeu. Iar pericopa din Evanghelia de astăzi ne cheamă pe noi, fidelii lui Hristos, la responsabilitate. Noi, noii lucrători, suntem arhiereii, preoţii şi diaconii, dar și obștea cre­dincioșilor. Într-un cuvânt Biserica, condusă de Duhul Sfânt. Biserica este ea însăși „Via Domnului”, comunitatea în cadrul căreia se săvârşesc și se primesc Sfintele Taine, spre dobândirea mântuirii sau a vieții veşnice.

Activitatea pe pământ a lui Dumnezeu prin aleșii sau slujitorii Săi este lucrarea de pregătire a oamenilor pentru mântuire. Iar dacă lucrarea aceasta nu se face după voia lui Dumnezeu, cei care nu lucrează bine nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu, dar nici nu vor putea zădărnici planul Lui de mântuire a lumii.

Așadar, este important cum controlăm, cum gestionăm raportarea la bunurile din jurul nostru. Dacă facem din realitățile materiale realități esențiale, înseamnă că prefacem neesențialul în esențial. Important este să avem un discernământ profund între ceea ce deținem pentru o perioadă mai lungă sau mai mare de timp ca familie și ceea ce ne definește ca persoane. Primim și transmitem moșteniri, asemenea stăpânului viei, doar că el a înțeles un fapt simplu: primise de la înaintași un dar și a vrut să facă din el un dar pentru alții. Este de fapt un mod de a gândi altruist, dând și altora din bunurile ce îi aparțineau. Nu a fost un egoist, la fel cum Dumnezeu este milostiv și mărinimos cu noi, pentru a duce o viață agreabilă.

Textul evanghelic citit astăzi la Sfânta Liturghie este binevenit în contextul evenimentului excep­țional care are loc la Timișoara: Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din țară și din străinătate. El vine să arate cum trebuie să se modeleze o conștiință creștină autentică. Dacă Dumnezeu are un plan de mântuire a lumii și ne cheamă să devenim făptuitori ai acestui plan, atunci suntem datori să fim credincioși, smeriți, rugători și ascultători de învățătura Fiului Său. Dacă atitudinea noastră este ostilă Evangheliei, Dumnezeu îi cheamă pe alții în locul nostru. Iar planul Său de mântuire a lumii nu poate fi zădărnicit nici de răutatea demonilor și nici de cea a oamenilor necredincioși.

Este, deci, un privilegiu să fii chemat la împlinirea acestui plan. Totul depinde de modul cum răspundem chemării Sale. Chiar dacă lumea este victima păcatului, pilda din Evanghelia de astăzi ne cheamă pe noi, cei ce-I urmăm lui Hristos, la multă responsabilitate și Să-i aducem slavă în vecii vecilor. Amin!