Schimbarea Domnului la Față - trupul, vehicul al slavei

Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi. (Matei 17, 1–9)

Schimbarea la Față a Dom­nului Iisus Hristos este ultimul praznic legat nemijlocit de persoana Mântuitorului Hristos, rânduit de Biserică de-a lungul unui an liturgic. Se află în interiorul postului rânduit pentru praznicul comemorării Adormirii Maicii Domnului și înălțării sale cu trupul la cer.

Cu ocazia acestui praznic, ni se actualizează unul dintre momentele care scot în evidență efortul Mântuitorului de a-i instrui pe ucenicii Săi pentru a înțelege, pe cât le era cu putință ca oameni și înainte de Pogorârea Duhului Sfânt, taina perso­na­lității Sale, de­spre care trebuia ca ei să dea mărturie lumii. Este vorba de „Schimbarea la Față” a Mântuitorului, eveniment care a avut loc în Cezareea lui Filip, partea cea mai de nord a fostului regat al lui Irod cel Mare, situată la nord de Galileea, unde stăpânea Irod Antipa.

Știm că, destul de frecvent, Mântuitorul era acuzat de adversarii Săi că nu respecta Legea, adică prescripțiile religioase din vremea Lui, dintre care multe nu erau prevăzute de Legea lui Moise, ci obiceiuri respectate de unii, așa cum găsim în cultura tuturor popoarelor. Desigur, Mântuitorul știa foarte bine ce era prescris de Lege și ce era obicei, mai ales, local pentru că El era un rabi  (Ioan, 3, 2). Totodată, personalitatea Lui era general semnalată și recunoscută de așa manieră, încât Irod însuși, auzind de El, avea impresia că Iisus era reîncarnarea lui Ioan Botezătorul care fusese executat, chiar din ordinul lui Irod. Se vehiculau și alte nume ale unor per­sonalități din istoria evreilor despre care se spunea că s-ar fi întrupat în persoana lui Iisus, încât, pe când se găsea cu ucenicii în Cezareea lui Filip, Iisus i-a întrebat pe aceștia: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Mat. 16, 13), în­trebare la care ei au răspuns: „Unii (spun) că ai fi Ioan Botezătorul, alții, Ilie, alții Ieremia sau altul dintre prooroci” (Mat. 16, 14). De aici și din alte împrejurări se vede că ideea extrem-orientală privind reîncarnarea circula și în rândul evreilor, ceea ce Iisus a respins categoric.

Iar când i-a întrebat ce cred ei înșiși despre identitatea Sa, într-un moment de inspirație divină, Petru a răspuns prompt: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel Viu” (Mat. 16, 16). Era răspunsul adevărat, dat însă de Petru într-un moment de inspirație divină (Mat. 16, 17). Dovada că era așa se poate constata dacă luăm act de alte momente în care același Petru nu înțelegea de ce Iisus trebuia să moară (Mat. 16, 22-23) și era ezitant în recunoașterea deschisă a ceea ce mai înainte mărturisise că este Hristos (Mat. 26, 69-75).

Situația în care se afla Mântuitorul era una paradoxală: pe de o parte, era acuzat că încalcă Legea, pe de altă parte, că ar fi reîncarnarea vreunui prooroc. Legea și proorocii (profetismul) au fost cele două coordonate care au marcat dintotdeauna istoria, societatea și omul Vechiului Testament. Profeții au fost foarte respectați, dar Iisus nu se identifica cu nici unul dintre ei, cu atât mai puțin nu a fost reapari­ția vreunuia dintre ei.

Ucenicii aveau nevoie să înțe­leagă identitatea și mesajul lui Hristos și să le mărturisească, în modul cel mai firesc și în orice împrejurare, nu numai în stare de har, cum făcuse Petru.

Una dintre „lecțiile” pe care Mântuitorul le-a dat ucenicilor cu acest scop a fost schimbarea Sa la față, moment de excepțio­nală expe­riență pentru trei dintre ucenicii Săi și totodată ultradiscret, Mântuitorul poruncindu-le să nu vorbească despre el decât după Învierea Sa din morți. La acel eveniment, Sf. Petru a făcut referință mai târziu (II Petru, 1, 17-18) și, poate, din istorisirea evenimentului respectiv de către cei trei Apostoli, cei trei evangheliști sinoptici l-au consemnat în textele pe care ni le-au lăsat (Mat. 17, 1-9; Mc. 9, 1-9; Lc. 9, 28-36).

După o săptămână de la dezvăluirea identității persoanei lui Iisus, dar și de la momentul în care Petru îl sfătuise pe Iisus să nu meargă la Ierusalim, unde, potrivit prevestirii Sale, a avut loc evenimentul despre care facem vorbire acum.

Luând, așadar, cu Sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, Iisus a mers într-un munte înalt ca să se roage. Rugăciunea Lui era un fel de adâncire în slava care-I era proprie Lui și Celui Căruia se ruga. Pe când se ruga, Iisus S-a schimbat la față înaintea ucenicilor. Totodată, El a lărgit capaci­tățile naturale de percepție ale ucenicilor, încât să-L poată contempla întru slavă pe Iisus - Chipul și Strălucirea Nevăzutului Dumnezeu (și să nu moară) și tainele rugăciunii (convorbire cu sfinții). Cele relatate mai târziu de ei au fost consemnate de evan­gheliști, și anume, faptul că fața lui Iisus a strălucit ca soarele, iar hainele au devenit albe ca lumina. Sf. Marcu spune că veșmintele Lui au devenit strălucitoare și de un alb atât de imaculat, încât nici un înălbitor nu ar fi putut să realizeze asemenea culoare (Mc. 9, 3). Era o strălucire care venea din interiorul trupului lui Iisus spre în afară. De remarcat că atât fața, cât și veșmintele lui Iisus străluceau. Nu a fost propriu-zis o schimbare a feței  lui Iisus, ci o „metamorphosis/μεταμορφωσις”, o schimbare a „formei”, a în­fă­ți­șării în care contemporanii și ucenicii Săi Îl vedeau pe Iisus zilnic.

A fost cea mai impresionantă formă în care Mântuitorul a lăsat să se manifeste slava Sa, din persoana Sa, înainte de Înviere.

Era slava dumnezeirii lui Iisus pe care El a lăsat-o să iradieze în momentul în care se afla în dialogul rugător cu Tatăl ceresc. Cu siguranță era slava care se afirma în El de fiecare dată când se ruga. Probabil, de aceea Mântuitorul prefera să se roage în singurătate. De data aceasta, șocul ucenicilor a fost atât de mare, încât au căzut cu fețele la pământ, ochii lor trupești nu puteau să suporte o strălucire supranaturală pentru care nu erau încă pregătiți.

Întreaga viață istorică a Fiului lui Dumnezeu făcut om, Mântuitorul Hristos, a fost însoțită de slavă, dar o slavă chenotică, discretă, proporționată naturii și condiției de om pe care și-o asumase Fiul lui Dumnezeu, încât cei care-L vedeau și-L auzeau să nu fie umiliți, ci să rămână liberi în opțiunea de a-L urma.

Urmarea lui Iisus este libertate. Dacă ar fi fost din teamă, n-ar mai fi fost urmare, ci manipulare, ceea ce Hristos nu a vrut și nu vrea. Efectele manifestării slavei Sale se vedeau în minunile pe care le făcea și în învățăturile Sale, dar totdeauna controlată de condiția smerită pe care El și-o asumase. De data aceasta s-a manifestat altfel: ea venea din interiorul trupului Mântuitorului, pătrundea țesătura veșmintelor și iradia în afară o lumină, care i-a cuprins și pe ucenici. În această slavă a lui Hristos și cuprinși în ea, au apărut Moise și Ilie, vorbind cu Mântuitorul despre sfârșitul Său, care avea să aibă loc în Ierusalim (Lc. 9, 31). Moise și Ilie, oameni de rugăciune și de acțiune, corifeii istoriei vechi a poporului evreu. Nici Moise, dătătorul Legii, nici Ilie, care, prin rugăciune, a făcut să se pogoare foc din cer care a mistuit jertfa, nu avuseseră parte de asemenea expe­riență. Acum s-au împărtă­șit ei înșiși, împreună cu Apostolii, de aceeași slavă care iradia din trupul transfigurat al Domnului.

În felul acesta înțelegem sensul cuvintelor Mântuitorului: „Nu am venit să stric Legea și Proorocii, ci să le împlinesc” (Mat. 5, 17), rostite la începutul misiunii Sale publice. Prin sângele vărsat pe Crucea din Ierusalim, Hristos avea să împlinească provizoratul vechiului Legământ și necesitatea Legii mozaice pentru mântuire, încheind în El și prin El legământul cel nou, deschis spre universalitate. Prin rugăciunile sale, Ilie făcuse ca Dumnezeu să pogoare foc din cer care a mistuit jertfa. Nici unul dintre cei doi corifei ai istoriei vechiului Israel nu reușise să vadă slava mântuitoare și strălucirea chipului Nevăzutului Dumnezeu.

Acum au avut parte de ea, împreună cu Apostolii înșiși, Hristos împlinind așteptarea lui Moise și prezicerile profeților.

Evangheliștii ne spun că evenimentul a avut loc pe un munte înalt. Exegeții s-au întrebat cu privire la numele acestui munte. Greu de dat un răspuns! Din secolul al IV-lea, Muntele Schimbării la Față a fost identificat cu Muntele Tabor, care se află la 17 km vest de Marea Galileii, având o înălțime de 575 m, țâșnind pur și simplu din câmpie. Mai târziu, lumina necreată văzută de isihaști a fost numită chiar „lumina taborică”. Pe vremea aceea, pe Muntele Tabor erau o serie de locuințe și edificii. Ținând cont că evenimentul s-a petrecut în Cezareea lui Filip (Mc. 8, 27), unde există munți mai înalți, precum Muntele Hermon, care atinge înălțimea de 2.814 m, exegeții moderni sunt de părere că evenimentul Schimbării la Față s-a petrecut pe una dintre culmile muntoase ale acestui munte. Oricare ar fi fost muntele, evenimentul în sine a fost atât de înalt și uimitor, încât pentru ucenici a fost un moment de ekstaz, din care au revenit ca dintr-un somn, lucru semnalat mai târziu de Evanghelistul Luca (Lc. 9, 32).

Ne mai putem întreba: De ce Mântuitorul a făcut martori ai evenimentului petrecut în timpul rugăciunii Sale pe cei trei Apostoli și nu pe alții?

Sf. Ioan Hrisostom spune că au fost aleși aceștia pentru că „ei întreceau pe toți ceilalți: Petru se deosebea prin aceea că-L iubea foarte mult pe Domnul, Ioan era foarte iubit de Domnul, iar Iacob, datorită răspunsului pe care-l dăduse, împreună cu fratele său, prin cuvintele «putem bea paharul» (Mat. 20, 22), și pentru că el a făcut ceea ce mărturisise...” (Cuvânt la Schimbarea la Față, trad. Episcopului Melchisedec al Romanului, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997, p. 298), totodată, se pare că Iisus i-a luat pe aceștia pentru că dincolo de faptul că erau mai distinși decât ceilalți, pe ei a vrut Mântuitorul să-i învețe Taina Crucii, corectându-le ideile false pe care și le făcuseră despre El: Petru îl sfătuise să nu meargă la Ierusalim, atunci când Mântuitorul le prevestise moartea Sa în Ierusalim, iar Iacob și Ioan râvneau la demnități pur pământești în regatul pe care sperau că-l întemeia Iisus, cu ocazia mersului Său la Ierusalim. Martori ai „Schimbării la Față” a Domnului, cei trei Apostoli au înțeles care era dimensiunea reală a divinului lor Învățător. Avuseseră o expe­riență uluitoare și, totodată, fericită, de aceea au zis Mântuitorului: „Doamne, este bine să fim aici” (Mat. 17, 4). Cu alte cuvinte, era bine să fie în compania sfinților și cuprinși de slava lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu puteau oferi decât eventuale trei colibe, nu palate. Important era ca ei să se afle în compania lui Hristos și în slava Sa și a drepților Vechiului Testament, reprezentați prin Moise și Ilie.

Da, este cea mai firească stare pe care și-ar dori-o cineva. Ea va fi însă posibilă numai împlinind cuvintele Tatălui ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel Iubit, în Care am binevoit; pe El să-L ascultați” (Mat. 17, 5)! Este momentul culminant al evenimentului deja consumat. La cele văzute, Apostolii au auzit și porunca Tatălui ceresc, cuprinși de un nor luminos, ca odinioară Moise, pe Muntele Sinai.

Istorisirea Schimbării la Față a Domnului este răscolitoare. Din ea înțelegem că Iisus nu a fost reîncarnarea vreunei perso­na­li­tăți a ­Vechiului Testament, că identitatea Lui este una, a pro­feților, alta. El a împlinit atât Legea, cât și prezicerile și aștep­tă­rile profeților.

Cuvântul ipostatic al lui Dumnezeu a dat poporului ales Decalogul (cele Zece Cuvinte), același Cuvânt a vorbit prin prooroci. La plinirea Legii, S-a făcut om pentru a noastră mântuire și a vorbit lumii direct. Pe Muntele Schimbării la Față a unit în slava Sa reprezen­tanții Legii și ai profe­ților (în arătare mistică) cu repre­zentanții viitorilor propovăduitori ai Evangheliei (prin prezență fizică). Aceștia, toți, au reprezentat în slava Acelu­iași Cuvânt pe toți cei chemați, în trecut și pentru viitor, la comunicarea mesajului lui Dumnezeu către lume.

Într-o vreme când trupul era considerat de filosofi o închisoare a trupului, Hristos demonstra că trupul poate fi vehiculul prin care poate să ni se transmită slava lui Dumnezeu. Ba, mai mult, praznicul Adormirii Maicii Domnului ne dă și speranța că trupul se poate sfinți de așa manieră, încât să se împărtășească încă de aici de viața nemuritoare. Condiția pentru a­ceasta este ascultarea de Iisus, altfel spus, urmarea Lui.