Sfinții români, luminătorii vieții noastre

Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților Români) Matei 4, 18-23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă ­Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe ­Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui ­Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut ­Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.

Toată boala și toată neputința în popor este vindecată de Hristos Domnul, pro­­po­văduind Evanghelia Împărăției și ridicându-i pe oameni întru aceasta prin sfințirea vieții lor. Vedem în prima pericopă a Evangheliei de astăzi cum Hristos Domnul îi cheamă pe ucenicii Săi la apostolat cu strigare dumnezeiască. Evanghelia vorbește despre chemarea primilor apostoli, lângă Marea Galileii, „în hotarele lui Zabulon și Neftalim” (Matei 4, 15), unde pescarii Simon, cel numit Petru, Andrei, fratele său, Iacov și Ioan al lui Zevedeu, primii săi ucenici, „lăsând corabia și pe tatăl lor, I-au urmat Lui” (Matei 4, 22), devin adevărați „pescari de oameni” (Matei 4, 19). Chemarea apostolilor este strigare pentru fiecare creștin de a-L urma pe Hristos spre Împărăția lui Dumnezeu, care-i cuprinde pe toți laolaltă.

Chemarea la ucenicia întru Hristos 

Veniți după Mine este îndemnul de a-L urma pe Hristos în misiunea Sa de vestire a Împă­răției, de a-L urma pe El în comuniunea de iubire. Evanghelia ne vorbește despre chemarea ucenicilor, care devine chemare a tuturor spre ucenicia nu lângă Hristos, ci întru Hristos și a Împărăției Sale, adică în Biserica Sa. Credinciosul care răspunde chemării lui Hristos se dezvoltă și crește înlăuntrul Trupului Său, înlăuntrul Bisericii, până la „starea bărbatului desăvârșit, la măsura deplină­tății lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Prin răspunsul la chemarea Domnului, credinciosul începe să-și împroprieze viața întru Hristos, părăsind mrejele lumii acesteia „fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați” (Romani 2, 13) - așa cum am ascultat în fragmentul din Epistola către Romani, citit astăzi.

Cea de-a doua pericopă a Evangheliei din lecționarul biblic de astăzi de la Sfânta Liturghie, prilejuită de prăznuirea Tuturor Sfinților Români, în această a doua Duminică după Rusalii, merge mai departe, arătând că acela care-și trăiește autentic propria lui filiaţie divină, identificându-se pe sine întru Hristos, devine transparent pentru Acesta, adică prin viața lui vestește viața Celuilalt, prin lumina lui luminează Lumina lui Hristos. În acest sens, Hristos Domnul Și-a chemat ucenicii să învețe din pilda vieții Lui: „Încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Limba Bisericii - limba Iubirii

Cu cât omul sporește în iubirea de Dumnezeu și de semeni, prin puterea harului lui Dumnezeu, cu atât devine martor și mărturisitor al lui Hristos ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, mărturisire cu deschidere eshatologică, Împărăția lui Dumnezeu devenind realitatea experiată încă de acum. De aici se și naște conflictul între duhul lumii și cei care-L mărturisesc pe Hristos în Duhul Sfânt. Singura posibilitate de a păstra Cuvântul Adevărului în noi este fuga de duhul lumii. Vrăjmășia este veche, războiul este greu, însă numai „cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt de acum două duminici arată cel mai bine măsura iubirii fiecăruia dintre noi, în sensul puterii fiecăruia de a se împăr­tăși din bucuria celuilalt și de a se oferi pe sine spre bucuria celui de lângă el. Nu este atât de greu să empatizezi cu fratele aflat în suferință, pe cât este de greu să te bucuri întru bucuria aproapelui. Să te bucuri de bucuria lui!

Biserica, întemeiată nevăzut prin Jertfa de pe Cruce, se face văzută la Cincizecime, când Hristos, Iubirea Cea Veșnică, ia chip în noi prin Duhul Sfânt, făcând iubirea firească tot mai roditoare și replămădindu-ne pe noi în Acesta. Iubirea nu are hotar. Ea nu dăinuie doar aici, ci și Dincolo, fiind „mai tare ca moartea”. Cincizecimea nu trebuie văzută doar ca un fapt istoric irepetabil, ca un punct de creștere „ab quo” a Bisericii, ci, în mod sigur, depășește istoria, fiind o lucrare continuă, neîntreruptă, atât la nivel comunitar, prin Sfânta Liturghie și toate Tainele Bisericii, cât și la nivel personal, prin creșterea noastră tot mai deplină în Duhul Sfânt.

Dacă la Turnul Babel, neiubirea a făcut ca oamenii să nu se mai înțeleagă între ei, să nu mai înțeleagă limba, Pogorârea Duhului Sfânt a făcut ca oamenii să vorbească din nou, întru Hristos prin Duhul Sfânt, aceeași limbă: limba Iubirii. Iar limba aceasta este limba pe care numai Hristos Domnul și Sfinții Săi ne învață să o vorbim.

Sfinții români - continuatorii misiunii Apostolilor

Astfel, dacă în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt i-am prăznuit pe Toți Sfinții, ca martori văzuți ai lucrării harului Duhului Sfânt în oameni, firesc este ca acum, în a doua duminică după Rusalii, să fie pomeniți Sfinții români.

Aruncând doar o privire asupra Sinaxarului Bisericii noastre, vom vedea că nu puțini au fost cei care L-au mărturisit pe Hristos Domnul și pe pământurile patriei noastre, începând cu primele secole, imediat după vestirea Cuvântului lui Dumnezeu pe aceste meleaguri, prin predica Sfinților Apostoli Andrei și Filip, așa cum auzim la o stihiră din slujba Vecerniei de astăzi: „Pământul acesta, pe care s-a plămădit neamul nostru românesc, binecuvântat de Dumnezeu prin răspândirea în toate laturile lui a Cuvântului dumnezeiesc și de viață dătător și sfințit cu sângele mucenicilor, care pentru dragostea lui Hristos l-au vărsat încă din primele veacuri creștine, a rodit mari trăitori și apărători ai învă­țăturii Mântuitorului”. De la primii martiri creștini ai neamului nostru și de la cuvioșii și ierarhii dobrogeni din secolele IV-V și până în zilele noastre, este o certitudine că nu a existat perioadă din istoria neamului nostru în care să nu fi trăit oameni cu viață sfântă. Așa cum Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, sublinia într-o predică: „Avem sute de sfinți români cunoscuți, dar sunt încă și mulți necunoscuți, știuți numai de Dumnezeu. În calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în fiecare lună este înscris numele unuia sau al mai multor sfinți români care au trăit în veacuri diferite. Avem o mulțime de sfinți martiri sau mucenici care au pătimit în secolele al III-lea și al IV-lea pe teritoriul țării noastre sau în vecinătate. Avem sfinți daco-romani, sau străromâni, apoi avem o mulțime de cuvioși și cuvioase, ierarhi, apărători ai Ortodoxiei, domnitori, care au apărat țara și credința în fața năvălirilor barbare. Avem o mulțime de oameni care au fost mireni, credincioși care au urmat slujitorilor Bisericii în mărturisirea credinței și împreună cu aceștia au construit o mulțime de biserici și mănăstiri. Și voievozii au construit biserici, dar și poporul neam de voievozi a construit lăcașuri pentru Dumnezeu. O mulțime de bărbați și femei au dat naștere la copii pe care i-au crescut în credință, i-au educat să fie buni creștini, să iubească patria pământească, dar să dorească și patria cerească, Împărăția cerurilor. Așa avem printre sfinții cunoscuți, dar și necunoscuți, părinți duhovnicești din mănăstiri, dar și o mulțime de părinți duhovnicești din familii”.

Sfinții români - luminători ai vieții noastre atât în plan spiritual și social, cât și cultural

Nu putem să nu-i amintim printre aceștia pe sfinții noștri contemporani care vor fi trecuți în curând în calendarul Bisericii noastre, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel: Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa Ilie, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Dionisie Ignat, Părintele Petroniu Tănase, Părintele Gherasim Iscu și alții. Însă toți aceștia au lăsat ucenici care încă viețuiesc prin mănăstiri, sihăstrii și chiar în lume și care își sfințesc propria viață, dar sfințesc și viața celor de lângă ei, prin exemplul și prin rugăciunea lor.

Nu putem să trecem cu vederea contribuția unora dintre sfinții Bisericii noastre la dezvoltarea culturii române și este suficient în acest sens să îi amintim doar pe câțiva dintre aceștia: Sfântul Cuvios Ioan Casian, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul, Sfântul Ierarh Varlaam, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Ierarh Simion Ștefan, Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu și alții. Sfinții români se dovedesc a fi nu doar rugători pentru noi înaintea lui Dumnezeu, nu doar exemple pe care trebuie să le urmăm și noi spre moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, ci și adevărați luminători ai vieții noastre atât în plan spiritual și social, cât și cultural.