Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Sinele plin de smerenie devine creator

Sinele plin de smerenie devine creator

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan - 19 Sep, 2021

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea crucii și urmarea lui Hristos) Marcu 8, 34-38 și 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine ­voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde ­sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea ­până ce nu vor vedea ­Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Chemarea luării crucii de către fiecare om care vrea să-I urmeze este una din multele chemări pe care Hristos le adresează umanității. De fapt, încă din momentul Întrupării, lumea este chemată spre o altă viață și o altă trăire a existenței. Întruparea a fost o chemare a umanității. Iar predica, o permanentă conștien­tizare a acestei chemări. „Veniți la Mine toți cei osteniți! Veniți, binecuvântații Părintelui Meu! Îndrăznește, fiule!” Toate acestea sunt chemări divine ca omul să iasă din starea lui de amorțeală spirituală și să intre în dinamismul unei vieți a sfințeniei. Ce înseamnă asta? Un permanent dinamism al omului spre cer și veșnicie.

Un lucru este important în această ascensiune sacră: libertatea. Dumnezeu nu voiește să impună nimic. Nici măcar cerul și sfințenia. De aceea, Îl găsim la fiecare minune întrebând dacă se vrea făcută minunea (Vrei să te faci sănătos? Crezi că pot să fac aceasta? Ce vrei să îți fac?). Ce înseamnă aceasta? Este marea smerenie a lui Dumnezeu, Care nu silește, deși poate să o facă. Drept urmare, fraza începe cu „cel ce dorește”, pentru că mersul după Hristos este o acțiune de voință. Voința înseamnă dinamismul și puterea noastră. Marile momente ale istoriei s-au făcut atunci când a fost voință. În fața lui Dumnezeu, voința este permanent liberă, iar omul poate face ceea ce vrea el. În aceasta se vede marea iubire jertfelnică a lui Dumnezeu, Care nu doar că Se jertfește pe cruce, dar Își jertfește și Eul său în smerenie în fața omului liber.

Să încerci să vorbești și să taci ca Hristos

A doua expresie este „să vină după Mine”. Și aici apare un mesaj profund, căci în existența omului sunt multe drumuri și chemări. A merge după Hristos astăzi, când atâta lume are alte opțiuni, este o problemă de alegere și de voință. Urmarea lui Hristos nu este deloc comodă pentru consumismul de astăzi, atât de deșănțat și de haotic în formele lui de opțiune. Este greu să urmezi poruncile dumnezeiești când atâta lume vorbește și te cheamă spre plăcere, spre sexul fără maternitate, spre liniștea drogului și nu a isihiei în rugăciune. Urmarea lui Hristos înseamnă a-ți opri poftele carnale și a le pnevmatiza, dându-le un sens spre transcendent. Urmarea lui Hristos înseamnă să încerci să vorbești și să taci ca Hristos, Care vorbea în fața mulțimilor depășind starea de timp și de foame, dar tăcea în fața celor care nu Îi primeau cuvintele (fariseii, Pilat, Ana și ­Caiafa). Cu alte cuvinte, să știi unde și ce să vorbești în viață, astfel încât oamenii să se zidească din cuvintele tale. A urma lui Hristos înseamnă, de asemenea, să ai preocupări sfinte, care cheamă spre maturitate spirituală: urmarea lui Hristos, mai ales în aceste condiții de consumism și hedonism. Este chemarea lui Hristos Care ne-a avertizat de atunci că nu va fi ușor și că se vor ridica unii asupra altora sau, cum spunea avva Antonie, vor veni vremuri în care normalul va deveni anormal, nebunii îl vor numi „nebun” pe cel care nu este ca ei. Și au şi venit.

Parcă niciodată ca acum ura împotriva creștinismului autentic (și nu doar declarativ) nu a fost mai acută. S-a inventat expresia de „homofob” ca să se aplice, atenție, la cei mai iubitori dintre oameni, care iubesc după modelul lui Hristos. Cum să fii homofob dacă ți s-a spus că „Dumnezeu este iubire și cel care nu iubește nu L-a cunoscut pe Dumnezeu”. Nici o altă religie, decât cea creștină, nu pleacă de la iubirea deplină pentru om și umanitate. Aici găsești această stare de iubire, starea agapică, în care fiecare se regăsește în frumusețea lui. Fiecare om este o unicitate care trebuie iubită ca o creație divină. Și atunci cum să atribui această etichetă nedreaptă unei Biserici, care nu știe să vorbească decât despre iubirea lui Dumnezeu? Principiul lor este unul simplu: calomniază mereu, că poate vor crede oamenii. Și uneori le reușește. Or, tocmai aici stă puterea Bisericii Ortodoxe: că poate sta ca o stâncă, ţinând fruntea spre cer în fața vânturilor calomnioase. Și rezistă... 

Smerenia ridică lumea, în vreme ce mândria o distruge

O altă cerință care urmează în această frază este lepădarea de sine. „Să se lepede de sine” ne cere Hristos, iar aceasta este foarte greu de realizat, deoarece marea problemă este acest „sine”. Sinele nostru este, de cele mai multe ori, orgoliul nostru. Sub numele de sine stă pretenția noastră de a ne impune, de a nu fi admonestați, de a nu ceda. Or, toate acestea sunt elementele unei mândrii camuflate. Pare chiar o virtute ideea de a-ți impune personalitatea și de a arăta sinele tău specific, însă, în momentul în care acest sine se impune, el devine de fapt un orgoliu expus și impus. Sinele uman a ridicat, însă a și dărâmat umanitatea, pentru că, atunci când sinele se umple de mândrie, el distruge. Dacă este plin de smerenie, sinele devine creator. Smerenia ridică lumea, în vreme ce mândria o distruge. Ca în pildele patericale, unde lepădarea de sine deschide poarta Raiului. Câtă vreme cel de la poartă răspundea că este „eu!”, poarta rămânea închisă. La final, când răspundea: „Nu sunt eu, ci sunt tu!”, atunci sinele orgoliului dispărea și poarta se deschidea.

Smerenia prin renunțarea la sinele orgoliului este cea care a dat puterea rezistenței creștine în istorie, căci numai astfel creștinis­mul a devenit paradigmatic și profund. Păgânii au rămas atrași de această frumusețe smerită a creștinilor. De fapt, misiunea prin trăire a depășit misiunea prin dogmă. La fel și astăzi, misiunea prin trăire este cea care dă putere Europei, care se vrea desacralizată și foarte permisivă. Revenirea la frumosul smerit, în care sinele uman să se prezinte permanent ca o creație divină și nu ca o autonomie umană, poate reface verticalitatea unei Europe creștine.

Crucea, ca iubire jertfelnică

„Să își ia crucea” este o altă cerință pe care Hristos o vrea. Crucea nu înseamnă neapărat durere, ci mai ales iubire jertfelnică. Ne-am obișnuit să o vedem ca suferință, dar dincolo de aceasta stă iubirea jertfelnică a lui Hristos, pe care o vrea și de la noi. Lumea suferă de ura egoismului, care este opusul iubirii jertfelnice. Fiecare se vede pe sine într-o formă narcisistă, autosuficientă și satisfăcătoare. Oamenii socializează, dar nu mai au comuniune. Ne transmitem informații, dar fără profunzimea trăirii sentimentului alterității sau a celuilalt care se află lângă tine. Și când ne întâlnim cu celălalt față în față se activează sentimentul egoismului plin de repulsie. Replica pe care Hristos o oferă este crucea, ca iubire jertfelnică sau jertfa pentru celălalt din iubire. Este o asumare a tainei fratelui cu bunele și relele lui pentru a merge împreună spre cer și veșnicie. Luarea crucii înseamnă redescoperirea fratelui. Fratele prin taina crucii nu mai este individul eliminat din proximitatea noastră, ci taina iubirii și a crucii în Hristos.

„Să vină după Mine” este de fapt încununarea vieții de epectază sau suire spre veșnicia cu Dumnezeu. Hristos devine astfel azimutul existenței noastre. Care este, deci, sensul vieții reale? Urmarea lui Hristos. Orice filosofie cade în fața veșniciei cu Dumnezeu. Omul nu moare, ci se înveșnicește. Depinde de sensul veșniciei, care poate fi pozitiv sau negativ. Brațele divine stau deschise pentru fiecare. Fiecare cu crucea iubirii sale, dezbrăcat de sinele egoist, plin de iubire pentru toată creația, este așteptat în brațele veșniciei cu Dumnezeu. Pocăința nu are un segment de timp precis, ci ea este modul nostru de a fi, de a gândi din clipa de acum. Nu mă voi pocăi niciodată mâine dacă nu am făcut-o de acum. De fapt, nu eu îmi fac propria mea pocăință, ci îmi doresc să fac aceasta, iar lucrarea mea devine reală prin harul Lui. Așadar, pocăința înseamnă toată această asumare a crucii ca iubire jertfelnică și urcușul spre veșnicie prin smerenia existenței noastre.

Citeşte mai multe despre:   Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci  -   Luarea Crucii  -   Sfanta Cruce  -   predica  -   smerenie