Slujirea rezumă împlinirea Legii

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) (Marcu 10, 32-45; Luca 7, 36-50)

În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi auzind cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

S-a spus de către unii te­ologi că Evanghe­li­­ile sunt, de fapt, „is­­torisiri ale pati­mi­­lor (Mântuitorului) preceda­te de o introducere dezvoltată”.

Afirmaţia este adevărată, cu a­ceastă precizare: că moartea Dom­nului apare întotdeauna în strânsă legătură cu Învierea Sa. Evanghelistul Luca redă un cuvânt al Mântuitorului Ce­lui înviat din care se vede foar­te bine centralitatea acestei te­me în Evanghelie: „Şi le-a zis că aşa este scris şi că aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi” (Lc. 24, 46). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să primească pa­timile şi moartea. El trebuia să Se jertfească pentru noi. Iar Sfân­tul Apostol Pavel citează ca un dat al tradiţiei - cum o a­ra­tă introducerea: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit” - această formulare de crez apostolic: „Că Hristos a mu­rit pentru păcatele noastre, du­pă Scripturi; şi că a fost în­gro­pat şi că a înviat a treia zi, du­pă Scripturi” (I Cor. 15, 3-4).

Astfel, totul în Evanghelii stă sub semnul acelui „trebuie” al morţii lui Hristos. Parcursul vie­ţii pământeşti a Mântui­to­ru­lui este un drum spre moar­te. Acest „trebuie” este prezent în­că în prima dintre cele trei pre­vestiri ale patimilor: „Şi a în­ceput să-i înveţe că Fiul O­mu­­lui trebuie să pătimească mul­te şi să fie defăimat de bă­trâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Mc. 8, 31; cf. Mt. 16, 21; Lc. 17, 25).

Drumul spre moarte

Mai ales ultima călătorie a Mân­tuitorului spre Ierusalim stă sub semnul acestui trebuie al patimilor şi al morţii. În­ce­pu­tul pericopei evanghelice de as­tăzi relevă cu o mare forţă dra­ma­tismul acestui drum spre moar­te al lui Hristos: „Şi erau pe drum, suindu-se la Ieru­sa­lim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mer­geau după El se temeau” (Mc. 10, 32). Ucenicii erau ui­miţi de cuvintele lui Iisus (cf. v. 24); iar mulţimea era cuprinsă de teamă atât din pricina ra­di­ca­­lismului Evangheliei - El tocmai arătase că numai cine lasă to­tul, inclusiv familia, îi poate fi ucenic -, cât şi din cauză că, în două rânduri deja (Mc. 8, 31-32 şi 9, 31-32), El vorbise „pe fa­ţă” (Mc. 8, 32) despre cele ce-L aş­teaptă la capătul călătoriei. E­vanghelistul reuşeşte să sur­prin­­dă foarte bine ezitarea mul­ţimii. Se vede că între „cei ce mergeau după El” nu erau prea mulţi doritori de a-I îm­păr­­tăşi soarta.

Domnul însă Se îndreaptă ho­tărât spre Ierusalim, fără a în­cerca în vreun fel să dimi­nu­e­­ze dramatismul acestei călă­to­rii. Dimpotrivă, acum ros­teş­te El a treia - şi ultima - preves­ti­re a patimilor: „Şi, luând la Si­ne, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce a­veau să I se întâmple: Că iată ne suim la Ierusalim şi Fiul O­mu­lui va fi predat arhiereilor şi căr­turarilor; şi-L vor osândi la moar­te şi-L vor da în mâna pă­gâ­nilor. Şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va în­via” (Mc. 10, 32b-34). Compa­ra­tă cu primele două, această pre­vestire este mult mai preci­să: este arătat rolul păgânilor, se vorbeşte de batjocorirea şi de bi­ciuirea Sa. În paralela de la Ma­tei a acestei a treia vestiri a pa­timilor apare în plus un detaliu deosebit de important: da­că în cele două prevestiri ante­ri­­­oare Iisus anunţase simplu că va fi omorât, acum El spune în mod precis că va fi răstignit (Mt. 20, 19).

Iată preţul pe care trebuia să-l plătească Hristos pentru mân­tuirea lumii! Patimile cum­plite şi moartea - „şi încă moar­tea de cruce” (Fil. 2, 8) -, aces­tea sunt partea Sa.

Domnul le vorbeşte de patimi şi cruce, iar ei cer tronuri!

Ucenicii sunt atât de puţin pre­gătiţi să-I stea alături! Prie­te­nii Mirelui, îmbătaţi de bucuria prezenţei Sale şi în euforia pre­gătirilor de nuntă (cf. Mt. 9, 15 şi locurile paralele), refuză să înţeleagă că Mireasa care se pre­găteşte Învăţătorului şi Dom­nului lor nu este alta decât „Cru­cea cruntă” (Vasile Voicu­les­cu). Domnul tocmai le-a pre­ves­­tit patimile şi moartea Sa, când doi dintre ei, dintre cei mai apropiaţi, anume Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu şi ai Sa­lo­meii, vin şi-I cer locurile cele mai de cinste în Împărăţia Sa: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”. I-o cer im­pe­­rativ, cu o introducere for­mu­­lată în aşa fel, încât să nu în­­găduie un refuz: „Învăţăto­ru­le, voim să ne faci ceea ce vom ce­re de la Tine” (Mc. 10, 35-37).

Domnul le vorbeşte de patimi şi moarte, iar ei cer tro­nuri! Căci, într-adevăr, a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Îm­pă­ratului nu înseamnă altceva de­cât a ocupa primele locuri în Îm­­părăţie. Aceste locuri le jin­du­­iesc fiii lui Zevedeu. Moti­va­ţia unei astfel de cereri nu este ne­apărat una vinovată. Din câ­te ne spun Sfintele Evanghelii des­pre ei, şi îndeosebi despre Ioan, desemnat în Evanghelia a patra ca „ucenicul pe care-L iu­bea Iisus”, putem presupune că această cerere a lor a fost mo­tivată mai ales de iubirea ne­măsurată pe care I-o purtau şi de dorinţa de a fi pe veci ală­turi de El. Nu este însă mai pu­ţin adevărat că ei nu-şi dădeau în­că seama în mod deplin de pre­ţul imens care trebuia plă­tit. Nu înţelegeau îndeajuns că un singur drum este cel care du­ce la Împărăţia slavei: drumul Crucii.

Hotărârea pe care nici unul dintre Apostoli n-a ţinut-o

Mântuitorul îi mustră blând. „Nu ştiţi ce cereţi!” - le zice El. Şi le arată că, cerând locurile de-a dreapta şi de-a stânga Sa, cereau de fapt să împărtă­şeas­că „paharul” şi „botezul” pati­mi­­lor şi al morţii Sale pe Cruce. Am adăuga noi că, fără s-o ştie, ce­reau locurile celor doi tâlhari, care au fost răstigniţi de-a dreap­ta şi de-a stânga Mântui­to­rului pe Golgota.

Dar Iacov şi Ioan se arată în sta­re să sufere alături de În­vă­ţă­torul lor preaiubit. Se pare că în­ţeleg acum cât de mare este pre­ţul ce li se cere. „Paharul” es­te adeseori în Vechiul Tes­ta­ment un simbol al suferinţei (Ps. 74, 8; Is 51, 17-22; Ier. 25, 15; Iez. 23, 31-34); iar în E­van­ghe­lii el desemnează patimile şi moartea pe Cruce a Mân­tui­to­rului, de care El Însuşi, ca Om, Se înfricoşează şi Îi cere Ta­tălui Ceresc, într-o ru­gă­ciu­ne de un dramatism fără egal, ca, dacă este cu putinţă, să în­de­părteze „paharul” acesta de la El (Mc. 14, 36; cf. Evrei 5, 7). La imaginea cu paharul, se a­da­ugă aceea a „botezului”, şi el un simbol al suferinţelor omului supus încercării, în general, şi al morţii martirice în special. De­sigur că Domnul S-a bucurat de voinţa celor doi Apostoli de a mer­ge la patimi şi la moarte îm­preună cu El. Şi le-a prezis că vor avea parte, într-adevăr, de „paharul” şi de „botezul” Său, la timpul potrivit. Sfântul Ia­cov va şi fi, de altfel, primul din­tre cei doisprezece Apostoli ca­re să primească moartea mar­tirică, fiind ucis cu sabia, din ordinul regelui Irod Agripa, pe la anii 43-44 (Fapte 12, 2); iar fratele său, Sfântul Ioan Te­ologul, deşi, după Tradiţie, a mu­rit de moarte bună, a suferit to­tuşi multe pătimiri pentru Hris­tos, a fost exilat în vremea pri­goanei lui Domiţian (81-96) în insula Patmos (Apoc. 1, 9) şi - du­pă o informaţie transmisă de Ter­tulian (circa 150-240) - îna­inte de exil, fusese aruncat în­tr-un cazan cu ulei clocotit, din ca­re însă a ieşit nevătămat (Des­pre prescripţia contra ere­ti­­cilor, XXXVI, 3, PSB, 3, Bu­cu­reşti, 1981, pp. 164-165).

Ceea ce însă înţelegeau ei prin cererea lor, adică primirea lo­curilor celor mai de cinste „în sla­va” lui Hristos Cel prea­mă­rit, Mântuitorul le spune că nu le poate da şi că nu este al Său a da. În iconomia dumne­ze­ias­că, locurile acestea li s-au pre­gă­tit altora (v. 40). Sfintele E­van­­ghelii ne spun că, pe Gol­go­ta, de o parte şi de cealaltă a Mân­tuitorului au fost răstigniţi doi tâlhari, orânduire care şi ea tre­buia să facă parte din adâncul „deşertării” de slavă a Fiu­lui lui Dumnezeu întrupat (cf. Fil. 2, 7). Iar în ce priveşte locu­ri­le de-a dreapta şi de-a stânga Dom­nului Hristos în slava cea ce­rească, icoana numită Deisis ne înfăţişează în aceste locuri pe Maica Domnului (de-a dreap­ta) şi pe Sfântul Ioan Bote­ză­to­rul (de-a stânga).

Auzind despre cererea fiilor lui Zevedeu, ceilalţi zece A­postoli „s-au mâniat pe Iacov şi pe Ioan” (v. 41). Poate, şi în cazul lor, motivaţia nu este mai puţin po­zitivă. Cum, ei sunt mai pu­ţin gata de a pătimi şi de a-şi da via­ţa împreună cu În­văţătorul? Vor şi exprima, toţi, această ho­tă­­râre (Mc. 14, 31); o hotărâre pe care însă nici unul dintre ei n-a ţinut-o atunci.

O lecţie importantă

Mântuitorul foloseşte acest pri­lej pentru a le da Apostolilor - şi Bisericii din toate veacurile - o lecţie importantă: aceea că ra­­porturile dintre ei şi, în gene­ral, cele din sânul Bisericii, nu tre­buie să fie de acelaşi tip cu ce­le din orânduirea lumească; nu trebuie, adică, să fie raporturi de putere şi de dominaţie. Dom­nul nu exprimă aici nea­pă­rat o a­ti­­tudine negativă faţă de orga­ni­zarea statală, cu „câr­mu­i­to­rii” care domnesc peste „nea­­­muri” şi cu stăpânirea pe ca­re o exercită „cei mai mari”. El zi­ce numai că astfel de struc­turi de putere şi de domi­na­­ţie nu au ce căuta între uce­ni­cii Săi şi în Biserica Sa.

Această lecţie importantă nu poate fi atenuată fără a se de­natura instituţia Bisericii şi, de fapt, fără a se atenta la în­săşi esenţa lucrării de mântui­re a lui Hristos: „Dar între voi nu trebuie să fie aşa; ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă; că şi Fiul O­mu­­lui n-a venit ca să I se slu­jeas­că, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pen­tru mulţi” (vv. 43-45).

Textul este extrem de clar. Slu­jirea, iată cuvântul-cheie al ra­porturilor dintre ucenicii lui Hris­tos. Şi, desigur, nu o slujire re­dusă la rolul de simplu slogan şi care să mascheze noi do­mi­naţii şi tiranii. Ci o slujire e­fec­tivă, motivată de cea mai ma­re iubire pentru aproapele. O reciprocă slujire, căreia însă „cel mai mare” şi „cel dintâi” tre­buie să-i fie mereu iniţiator şi model. „Slujiţi unul altuia în iu­bire” - zice Sfântul Apostol Pa­vel (Gal. 5, 13); şi, în aceeaşi e­pistolă: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini le­gea lui Hristos” (Gal. 6, 2). Mai ales acest ultim cuvânt este extrem de grăitor: Apostolul re­zu­mă împlinirea „legii lui Hris­tos” în slujirea reciprocă.

Dar, cum am văzut, Mântui­to­rul nu dă un simplu precept te­oretic. El Se arată pe Sine drept înaintemergător şi model al acestei slujiri pline de iubire, şi încă o slujire până la jertfa pro­priei vieţi.

Jertfa lui Hristos este îndreptată spre propria sa fire umană

De mai multe ori, în Noul Tes­­tament lucrarea de mântu­i­re săvârşită de Hristos este nu­mi­tă „răscumpărare”. Cuvân­tul apare şi în Apostolul de as­tăzi, într-un text fundamental des­pre jertfa unică şi deplin efi­ci­­entă prin care Hristos - deo­po­trivă Arhiereul jertfitor şi vic­tima jertfită - a intrat în Sfân­ta Sfintelor din ceruri „cu În­suşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evrei 9, 12; cf. 9, 15).

Folosirea acestui termen im­pli­­că ideea unei datorii de plă­tit. Imaginea „răscumpărării” fa­ce aluzie la răscumpărarea, de pildă, a sclavilor. Jertfa de pe Cruce a Domnului a fost pre­ţul care a trebuit să fie plătit pen­tru mântuirea noastră, pen­tru „răscumpărarea” noas­tră de sub robia păcatului şi a mor­ţii. Multe sunt imaginile prin care s-a încercat o explica­re cât mai pe înţelesul nostru a tai­nei mântuirii prin vărsarea sân­gelui nepreţuit şi dumneze­iesc al lui Hristos. Sfântul Gri­go­rie de Nazianz atrage a­tenţia că şi folosirea termenului „răs­cum­părare” lasă ascunse des­tu­le din valenţele tainei. Ne pu­tem întreba, zice el, cui şi de ce s-a oferit această răscum­pă­ra­re? Nu diavolului, căci doar n-o să i se ofere tâlharului preţul răs­cumpărării. Şi încă ce preţ! Pe Dumnezeu Însuşi! Atunci a tre­buit oferit acest preţ Ta­tă­lui? Dar cum, Tatăl ne-a ţinut în robie? Şi „pentru ce sângele sin­gurului Său Fiu să fi plăcut Ta­tălui, Care n-a voit să pri­meas­că pe Isaac oferit de A­vra­am ca ardere de tot, ci a în­lo­cu­it această jertfă omenească prin cea a unui berbec?” Sfân­tul Grigorie încearcă să explice a­ceastă taină prin ceea ce în te­o­logie se numeşte aspectul on­to­­logic al răscumpărării, adică prin faptul că Jertfa lui Hristos are o direcţie îndreptată spre pro­pria Sa fire umană. Trebuia ca firea umană asumată de El prin Întrupare să fie vindecată de căderea ei prin ascultarea pâ­nă la moarte a Celui care a a­sumat-o şi prin biruinţa Sa a­su­pra tiranului diavol. Dar tai­na nu se lasă pătrunsă decât în par­te. „Restul - încheie Sfântul Gri­gorie - să fie cinstit prin tă­ce­re” (Cuvânt la Sf. Paşti, XLV, 22, PG, 36, 653).

Pocăinţa păcătoasei, exemplu şi cale a înţelegerii pentru noi

Ucenicii mai aveau de în­vă­­ţat până la a fi în stare să în­ţe­lea­gă lecţia Mântuitorului. A do­ua Evanghelie a acestei du­mi­­nici ne arată calea unei astfel de în­ţe­legeri. Pocăinţa plină de adân­că părere de rău pentru pă­ca­tele dinainte, tăcerea sme­rită, dar plină de îndrăz­nea­la cre­din­ţei, gestul de ne­gră­ită iubire a pă­cătoasei care uda cu lacrimi pi­cioarele lui Iisus, le ştergea cu părul capului ei, le săruta şi le un­gea cu mir - iată calea sigură de parti­ci­pare la taina lui Hris­tos şi la răs­cumpărarea dobândită prin slu­jirea Lui! Câtă sme­re­nie! Ce de­săvârşită lepădare de sine! Şi cât de mare iubire! Dar şi cât de prompt şi de înalt a fost răs­pun­sul dumnezeiescului Mân­­tui­tor: „Iertate sunt păca­te­le ei cele multe, căci mult a iubit” (Lc. 7, 47).

Cuvioasa Maria Egipteanca, pe care o pomenim în această du­minică, ne arată cât de mare es­te puterea pocăinţei care, ia­tă, a ridicat pe cea care fusese îna­inte o mare păcătoasă pe cul­­mile sfinţeniei. Dar şi cu câ­tă hotărâre şi seriozitate trebuie luate pocăinţa şi pre­gă­ti­rea pentru împărtăşirea cu Sfân­ta Euharistie. Ei i-au tre­bu­it mulţi ani de cea mai aspră as­ceză în pustiu înainte de a pri­mi Sfânta Euharistie prin Cu­viosul Zosima. Ce exemplu ex­traordinar de pocăinţă ni-l o­fe­ră viaţa şi proslăvirea Cu­vi­oa­sei Maria Egipteanca! Dar şi ce exemplu fără seamăn în ce pri­veşte puterea pocăinţei şi roa­dele ei minunate!

Modele ca acestea ne arată că dacă Hristos a plătit preţul cel ma­re al mântuirii noastre, a­vem şi noi de plătit un preţ. Şi că, da­că Hristos S-a dat pe Sine În­suşi pentru mântuirea noas­tră, pre­ţul vrednic de El nu poa­te fi altul decât acela de a ne oferi, la rândul nostru, pe noi înşine, în integralitatea fi­in­ţei şi a vieţii noastre. Cum se spu­ne, atât de clar şi gră­itor, în în­demnul liturgic: „Pe noi în­şi­ne şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dum­nezeu să o dăm!”