Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr) Luca 16, 19-31 Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar
Slujirea rezumă împlinirea Legii
Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) (Marcu 10, 32-45; Luca 7, 36-50)
În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi auzind cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.
S-a spus de către unii teologi că Evangheliile sunt, de fapt, „istorisiri ale patimilor (Mântuitorului) precedate de o introducere dezvoltată”.
Afirmaţia este adevărată, cu această precizare: că moartea Domnului apare întotdeauna în strânsă legătură cu Învierea Sa. Evanghelistul Luca redă un cuvânt al Mântuitorului Celui înviat din care se vede foarte bine centralitatea acestei teme în Evanghelie: „Şi le-a zis că aşa este scris şi că aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi” (Lc. 24, 46). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să primească patimile şi moartea. El trebuia să Se jertfească pentru noi. Iar Sfântul Apostol Pavel citează ca un dat al tradiţiei - cum o arată introducerea: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit” - această formulare de crez apostolic: „Că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 3-4).
Astfel, totul în Evanghelii stă sub semnul acelui „trebuie” al morţii lui Hristos. Parcursul vieţii pământeşti a Mântuitorului este un drum spre moarte. Acest „trebuie” este prezent încă în prima dintre cele trei prevestiri ale patimilor: „Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Mc. 8, 31; cf. Mt. 16, 21; Lc. 17, 25).
Drumul spre moarte
Mai ales ultima călătorie a Mântuitorului spre Ierusalim stă sub semnul acestui trebuie al patimilor şi al morţii. Începutul pericopei evanghelice de astăzi relevă cu o mare forţă dramatismul acestui drum spre moarte al lui Hristos: „Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau” (Mc. 10, 32). Ucenicii erau uimiţi de cuvintele lui Iisus (cf. v. 24); iar mulţimea era cuprinsă de teamă atât din pricina radicalismului Evangheliei - El tocmai arătase că numai cine lasă totul, inclusiv familia, îi poate fi ucenic -, cât şi din cauză că, în două rânduri deja (Mc. 8, 31-32 şi 9, 31-32), El vorbise „pe faţă” (Mc. 8, 32) despre cele ce-L aşteaptă la capătul călătoriei. Evanghelistul reuşeşte să surprindă foarte bine ezitarea mulţimii. Se vede că între „cei ce mergeau după El” nu erau prea mulţi doritori de a-I împărtăşi soarta.
Domnul însă Se îndreaptă hotărât spre Ierusalim, fără a încerca în vreun fel să diminueze dramatismul acestei călătorii. Dimpotrivă, acum rosteşte El a treia - şi ultima - prevestire a patimilor: „Şi, luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Mc. 10, 32b-34). Comparată cu primele două, această prevestire este mult mai precisă: este arătat rolul păgânilor, se vorbeşte de batjocorirea şi de biciuirea Sa. În paralela de la Matei a acestei a treia vestiri a patimilor apare în plus un detaliu deosebit de important: dacă în cele două prevestiri anterioare Iisus anunţase simplu că va fi omorât, acum El spune în mod precis că va fi răstignit (Mt. 20, 19).
Iată preţul pe care trebuia să-l plătească Hristos pentru mântuirea lumii! Patimile cumplite şi moartea - „şi încă moartea de cruce” (Fil. 2, 8) -, acestea sunt partea Sa.
Domnul le vorbeşte de patimi şi cruce, iar ei cer tronuri!
Ucenicii sunt atât de puţin pregătiţi să-I stea alături! Prietenii Mirelui, îmbătaţi de bucuria prezenţei Sale şi în euforia pregătirilor de nuntă (cf. Mt. 9, 15 şi locurile paralele), refuză să înţeleagă că Mireasa care se pregăteşte Învăţătorului şi Domnului lor nu este alta decât „Crucea cruntă” (Vasile Voiculescu). Domnul tocmai le-a prevestit patimile şi moartea Sa, când doi dintre ei, dintre cei mai apropiaţi, anume Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu şi ai Salomeii, vin şi-I cer locurile cele mai de cinste în Împărăţia Sa: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”. I-o cer imperativ, cu o introducere formulată în aşa fel, încât să nu îngăduie un refuz: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine” (Mc. 10, 35-37).
Domnul le vorbeşte de patimi şi moarte, iar ei cer tronuri! Căci, într-adevăr, a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului nu înseamnă altceva decât a ocupa primele locuri în Împărăţie. Aceste locuri le jinduiesc fiii lui Zevedeu. Motivaţia unei astfel de cereri nu este neapărat una vinovată. Din câte ne spun Sfintele Evanghelii despre ei, şi îndeosebi despre Ioan, desemnat în Evanghelia a patra ca „ucenicul pe care-L iubea Iisus”, putem presupune că această cerere a lor a fost motivată mai ales de iubirea nemăsurată pe care I-o purtau şi de dorinţa de a fi pe veci alături de El. Nu este însă mai puţin adevărat că ei nu-şi dădeau încă seama în mod deplin de preţul imens care trebuia plătit. Nu înţelegeau îndeajuns că un singur drum este cel care duce la Împărăţia slavei: drumul Crucii.
Hotărârea pe care nici unul dintre Apostoli n-a ţinut-o
Mântuitorul îi mustră blând. „Nu ştiţi ce cereţi!” - le zice El. Şi le arată că, cerând locurile de-a dreapta şi de-a stânga Sa, cereau de fapt să împărtăşească „paharul” şi „botezul” patimilor şi al morţii Sale pe Cruce. Am adăuga noi că, fără s-o ştie, cereau locurile celor doi tâlhari, care au fost răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului pe Golgota.
Dar Iacov şi Ioan se arată în stare să sufere alături de Învăţătorul lor preaiubit. Se pare că înţeleg acum cât de mare este preţul ce li se cere. „Paharul” este adeseori în Vechiul Testament un simbol al suferinţei (Ps. 74, 8; Is 51, 17-22; Ier. 25, 15; Iez. 23, 31-34); iar în Evanghelii el desemnează patimile şi moartea pe Cruce a Mântuitorului, de care El Însuşi, ca Om, Se înfricoşează şi Îi cere Tatălui Ceresc, într-o rugăciune de un dramatism fără egal, ca, dacă este cu putinţă, să îndepărteze „paharul” acesta de la El (Mc. 14, 36; cf. Evrei 5, 7). La imaginea cu paharul, se adaugă aceea a „botezului”, şi el un simbol al suferinţelor omului supus încercării, în general, şi al morţii martirice în special. Desigur că Domnul S-a bucurat de voinţa celor doi Apostoli de a merge la patimi şi la moarte împreună cu El. Şi le-a prezis că vor avea parte, într-adevăr, de „paharul” şi de „botezul” Său, la timpul potrivit. Sfântul Iacov va şi fi, de altfel, primul dintre cei doisprezece Apostoli care să primească moartea martirică, fiind ucis cu sabia, din ordinul regelui Irod Agripa, pe la anii 43-44 (Fapte 12, 2); iar fratele său, Sfântul Ioan Teologul, deşi, după Tradiţie, a murit de moarte bună, a suferit totuşi multe pătimiri pentru Hristos, a fost exilat în vremea prigoanei lui Domiţian (81-96) în insula Patmos (Apoc. 1, 9) şi - după o informaţie transmisă de Tertulian (circa 150-240) - înainte de exil, fusese aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, din care însă a ieşit nevătămat (Despre prescripţia contra ereticilor, XXXVI, 3, PSB, 3, Bucureşti, 1981, pp. 164-165).
Ceea ce însă înţelegeau ei prin cererea lor, adică primirea locurilor celor mai de cinste „în slava” lui Hristos Cel preamărit, Mântuitorul le spune că nu le poate da şi că nu este al Său a da. În iconomia dumnezeiască, locurile acestea li s-au pregătit altora (v. 40). Sfintele Evanghelii ne spun că, pe Golgota, de o parte şi de cealaltă a Mântuitorului au fost răstigniţi doi tâlhari, orânduire care şi ea trebuia să facă parte din adâncul „deşertării” de slavă a Fiului lui Dumnezeu întrupat (cf. Fil. 2, 7). Iar în ce priveşte locurile de-a dreapta şi de-a stânga Domnului Hristos în slava cea cerească, icoana numită Deisis ne înfăţişează în aceste locuri pe Maica Domnului (de-a dreapta) şi pe Sfântul Ioan Botezătorul (de-a stânga).
Auzind despre cererea fiilor lui Zevedeu, ceilalţi zece Apostoli „s-au mâniat pe Iacov şi pe Ioan” (v. 41). Poate, şi în cazul lor, motivaţia nu este mai puţin pozitivă. Cum, ei sunt mai puţin gata de a pătimi şi de a-şi da viaţa împreună cu Învăţătorul? Vor şi exprima, toţi, această hotărâre (Mc. 14, 31); o hotărâre pe care însă nici unul dintre ei n-a ţinut-o atunci.
O lecţie importantă
Mântuitorul foloseşte acest prilej pentru a le da Apostolilor - şi Bisericii din toate veacurile - o lecţie importantă: aceea că raporturile dintre ei şi, în general, cele din sânul Bisericii, nu trebuie să fie de acelaşi tip cu cele din orânduirea lumească; nu trebuie, adică, să fie raporturi de putere şi de dominaţie. Domnul nu exprimă aici neapărat o atitudine negativă faţă de organizarea statală, cu „cârmuitorii” care domnesc peste „neamuri” şi cu stăpânirea pe care o exercită „cei mai mari”. El zice numai că astfel de structuri de putere şi de dominaţie nu au ce căuta între ucenicii Săi şi în Biserica Sa.
Această lecţie importantă nu poate fi atenuată fără a se denatura instituţia Bisericii şi, de fapt, fără a se atenta la însăşi esenţa lucrării de mântuire a lui Hristos: „Dar între voi nu trebuie să fie aşa; ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă; că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (vv. 43-45).
Textul este extrem de clar. Slujirea, iată cuvântul-cheie al raporturilor dintre ucenicii lui Hristos. Şi, desigur, nu o slujire redusă la rolul de simplu slogan şi care să mascheze noi dominaţii şi tiranii. Ci o slujire efectivă, motivată de cea mai mare iubire pentru aproapele. O reciprocă slujire, căreia însă „cel mai mare” şi „cel dintâi” trebuie să-i fie mereu iniţiator şi model. „Slujiţi unul altuia în iubire” - zice Sfântul Apostol Pavel (Gal. 5, 13); şi, în aceeaşi epistolă: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2). Mai ales acest ultim cuvânt este extrem de grăitor: Apostolul rezumă împlinirea „legii lui Hristos” în slujirea reciprocă.
Dar, cum am văzut, Mântuitorul nu dă un simplu precept teoretic. El Se arată pe Sine drept înaintemergător şi model al acestei slujiri pline de iubire, şi încă o slujire până la jertfa propriei vieţi.
Jertfa lui Hristos este îndreptată spre propria sa fire umană
De mai multe ori, în Noul Testament lucrarea de mântuire săvârşită de Hristos este numită „răscumpărare”. Cuvântul apare şi în Apostolul de astăzi, într-un text fundamental despre jertfa unică şi deplin eficientă prin care Hristos - deopotrivă Arhiereul jertfitor şi victima jertfită - a intrat în Sfânta Sfintelor din ceruri „cu Însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evrei 9, 12; cf. 9, 15).
Folosirea acestui termen implică ideea unei datorii de plătit. Imaginea „răscumpărării” face aluzie la răscumpărarea, de pildă, a sclavilor. Jertfa de pe Cruce a Domnului a fost preţul care a trebuit să fie plătit pentru mântuirea noastră, pentru „răscumpărarea” noastră de sub robia păcatului şi a morţii. Multe sunt imaginile prin care s-a încercat o explicare cât mai pe înţelesul nostru a tainei mântuirii prin vărsarea sângelui nepreţuit şi dumnezeiesc al lui Hristos. Sfântul Grigorie de Nazianz atrage atenţia că şi folosirea termenului „răscumpărare” lasă ascunse destule din valenţele tainei. Ne putem întreba, zice el, cui şi de ce s-a oferit această răscumpărare? Nu diavolului, căci doar n-o să i se ofere tâlharului preţul răscumpărării. Şi încă ce preţ! Pe Dumnezeu Însuşi! Atunci a trebuit oferit acest preţ Tatălui? Dar cum, Tatăl ne-a ţinut în robie? Şi „pentru ce sângele singurului Său Fiu să fi plăcut Tatălui, Care n-a voit să primească pe Isaac oferit de Avraam ca ardere de tot, ci a înlocuit această jertfă omenească prin cea a unui berbec?” Sfântul Grigorie încearcă să explice această taină prin ceea ce în teologie se numeşte aspectul ontologic al răscumpărării, adică prin faptul că Jertfa lui Hristos are o direcţie îndreptată spre propria Sa fire umană. Trebuia ca firea umană asumată de El prin Întrupare să fie vindecată de căderea ei prin ascultarea până la moarte a Celui care a asumat-o şi prin biruinţa Sa asupra tiranului diavol. Dar taina nu se lasă pătrunsă decât în parte. „Restul - încheie Sfântul Grigorie - să fie cinstit prin tăcere” (Cuvânt la Sf. Paşti, XLV, 22, PG, 36, 653).
Pocăinţa păcătoasei, exemplu şi cale a înţelegerii pentru noi
Ucenicii mai aveau de învăţat până la a fi în stare să înţeleagă lecţia Mântuitorului. A doua Evanghelie a acestei duminici ne arată calea unei astfel de înţelegeri. Pocăinţa plină de adâncă părere de rău pentru păcatele dinainte, tăcerea smerită, dar plină de îndrăzneala credinţei, gestul de negrăită iubire a păcătoasei care uda cu lacrimi picioarele lui Iisus, le ştergea cu părul capului ei, le săruta şi le ungea cu mir - iată calea sigură de participare la taina lui Hristos şi la răscumpărarea dobândită prin slujirea Lui! Câtă smerenie! Ce desăvârşită lepădare de sine! Şi cât de mare iubire! Dar şi cât de prompt şi de înalt a fost răspunsul dumnezeiescului Mântuitor: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Lc. 7, 47).
Cuvioasa Maria Egipteanca, pe care o pomenim în această duminică, ne arată cât de mare este puterea pocăinţei care, iată, a ridicat pe cea care fusese înainte o mare păcătoasă pe culmile sfinţeniei. Dar şi cu câtă hotărâre şi seriozitate trebuie luate pocăinţa şi pregătirea pentru împărtăşirea cu Sfânta Euharistie. Ei i-au trebuit mulţi ani de cea mai aspră asceză în pustiu înainte de a primi Sfânta Euharistie prin Cuviosul Zosima. Ce exemplu extraordinar de pocăinţă ni-l oferă viaţa şi proslăvirea Cuvioasei Maria Egipteanca! Dar şi ce exemplu fără seamăn în ce priveşte puterea pocăinţei şi roadele ei minunate!
Modele ca acestea ne arată că dacă Hristos a plătit preţul cel mare al mântuirii noastre, avem şi noi de plătit un preţ. Şi că, dacă Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru mântuirea noastră, preţul vrednic de El nu poate fi altul decât acela de a ne oferi, la rândul nostru, pe noi înşine, în integralitatea fiinţei şi a vieţii noastre. Cum se spune, atât de clar şi grăitor, în îndemnul liturgic: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm!”