Spectacolul preaslăvirii de sine şi străpungerea inimii

Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a fariseului) Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, prea desfrânaţi, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Mai înainte de a co­menta pilda în sine consi­de­răm că se impu­ne sublinierea că finalul acesteia ar trebui redat altfel de cum a fost tradus, şi anume: „Că oricine se va înălţa, va fi sme­rit (se subînţelege că de că­tre altcineva) şi oricine se sme­reş­te, va fi înălţat” (vers. 14).

Mai precizăm că se înţelege mai bine sensul pildei dacă se în­cepe cu versetul 9, care ne lă­mu­reşte şi în ce context a rostit Hris­tos-Domnul această para­bo­lă. Evanghelistul Luca subli­ni­ază motivaţia ce L-a determinat pe Iisus să spună această pil­dă, ca să ne mai arate nouă, creş­tinilor, două lucruri foarte im­portante, dar mai cu seamă ce­lor care au primit mandatul de a propovădui Evanghelia, şi a­­nume că orice întâlnire a Lui cu oamenii, de diferite categorii so­ciale, o fructifica la maximum pentru a-i câştiga pentru Îm­părăţia lui Dumnezeu pe ca­re o pregătea. Aşadar, la orice os­păţ sau cină, Iisus nu începea dialogul despre ultimele no­utăţi pe scena politică a ţării, ori a lumii, nici despre evoluţia pre­ţurilor, sau mai ştiu ce alte pro­bleme ale vremii, ci trimitea ime­diat la învăţătura Sfintelor Scrip­turi, la modul cum trebuie în­ţelese, de ce trebuie ştiute şi cum se cuvine a le împlini în spiritul lor.

Să nu-i judecăm pe oameni la pauşal

Ei bine, când Domnul îşi în­ce­p­e cuvântul, pentru a fi cât mai convingător cu putinţă, îl lea­gă imediat de un fapt din re­a­­li­tate. Şi de această dată, Hris­tos îşi începe inegalabila-I în­­văţătură pornind de la reali­ta­­­tea că unii dintre fariseii tim­pu­­lui se credeau prea buni îna­in­tea lui Dumnezeu şi îi pri­veau pe semenii lor cu dispreţ. Sfân­tul Luca menţionează a­cest amănunt ca să ne atragă a­­tenţia că Hristos nu i-a consi­de­rat pe toţi fariseii timpului ca fiind nişte aroganţi şi făţarnici, ci doar unii dintre ei. Este o lecţie teribilă pentru noi, da­că vrem să luăm aminte, că nu a­vem nici un drept să-i ju­de­căm pe oameni la pauşal, după pro­fesia pe care o au, credinţa pe care o mărturisesc, sau nu o măr­turisesc, şi maniera în care o practică. El nu s-a ghidat du­pă un cunoscut silogism promovat de unii filosofi sofişti care zi­cea: „Atenienii sunt minci­noşi, persoana cutare este ate­ni­­an, deci este mincinos”.

Meritele fariseilor

Rostind deci pilda de faţă, Iisus nu s-a referit la toţi fariseii vremii, fiindcă se ştie că fă­ceau parte dintr-o elită intelec­tu­­ală şi spirituală a vremii, iar a­cestora comunitatea iudaică le-a datorat enorm. Să nu se ui­te că, graţie abilităţii lor po­li­ti­c­e, a fost salvată naţiunea când in­tuind că iudeilor le lipseşte ori­ce şansă de a se revolta îm­po­triva Romei (66-70), fariseii s-au opus efectiv, încât Vespa­si­a­nus i-a permis fariseului foar­te influent al vremii Yoha­nan ben Zakkai să deschidă şcoa­la rabinică de la Jamnia. De fapt, cine erau fariseii? Eti­mo­logic, termenul de „fariseu” es­­te legat de rădăcina verbului e­braic „paraş” cu sensul de „a se­para”, dar şi „a explica”, încât nu­mele lor, nici pe departe, nu e­ra unul peiorativ, cum îşi în­chi­puie unii, ci au căpătat a­cest titlu din două raţiuni; pe de o parte, fiindcă se ocupau con­secvent cu studiul Torei (pre­cizăm că „Tora” iarăşi nu în­seamnă doar Lege, cum prea res­trictiv au redat-o grecii când au numit-o „nomos”, ci şi în­vă­ţă­tură, instrucţiune), adică al în­văţăturilor divine, pe care se lup­tau să le respecte în primul rând ei, şi în al doilea rând, să le implementeze în rândul poporului, conştientizând că prin respectarea ei se va ridica şi întări naţiunea. Pe de altă par­te, se numeau aşa şi pentru că, graţie rigorismului vieţii re­li­­gios-morale, se deosebeau ra­di­cal de restul poporului. Prin­tre aceştia se găseau cărturari de elită care se ocupau cu co­men­­tarea Torei şi cu aplicarea a­cesteia la viaţa concretă. Gra­ţie prestigiului lor erau foarte mult apreciaţi de poporul de rând, care îi asculta cu mult res­pect. Axaţi cu consecvenţă pe învăţătura biblică, fariseii în­văţau, aidoma vechilor pro­feţi, că nerespectarea Torei a de­terminat exilul babilonic. Ba mai mult, s-ar putea afirma că gra­ţie credinţei şi învăţăturii lor despre nemurirea sufletului, au pregătit pentru unii ca­lea Evangheliei.

Dar şi păcatele lor…

Se ştie că mulţi iudei au trecut la noua credinţă pro­po­vă­du­ită de Apostoli. Cu toate a­ces­tea, Evangheliştii nu-i pre­zin­tă în­tr-o lumină favorabilă (cf. Mt. 12, 14; 22, 15; Luca 14, 16; 18, 10; 20, 20), dar nu-i vor­ba, aşa cum spuneam, de toţi fa­riseii, ci mai ales îi au în ve­de­re pe unii învăţaţi ai lor care fă­ceau caz de unele amănunte in­signifiante ale legii (Luca 16, 14) care avantajau lăcomia unora sau mândria exacerbată (Lu­ca 18, 10-14). Nu de puţine ori, unii farisei strecurau în Le­ge opinii prea personale (Mt. 16, 6; 22, 36; Mc. 8, 1; 12, 28 etc.) cu scopul vădit de a-şi crea un fel de monopol absolut cu pri­vire la interpretarea ei. Cu al­te cuvinte, Hristos le recu­noaş­te calitatea de învăţători şi chiar îi îndeamnă pe as­cul­tă­tori să asculte de ei, dar să nu fa­­că ce fac ei, şi le condamnă fa­na­tismul în a le impune alto­ra a­mănunte legale inutile şi im­po­sibil de respectat ad litte­ram.

Hristos nu agreează rugă­ciu­nea fariseului fiindcă este una plină de aroganţă, deşi, când se numeşte pe sine „drept”, el spunea un oarecare a­de­văr. Termenul nu era în­ţe­les pe atunci în sens juridic, ca as­tăzi, căci „a fi drept” mai în­sem­na şi „a fi milostiv” sau chiar „a fi sfânt”, adică a duce un fel de viaţă conformă cu voia di­vină. Fără a generaliza scă­de­rile unora dintre farisei, pre­ci­­zăm că în vremea lui Iisus, ei se constituiau într-un fel de e­li­tă de oameni nobili şi curaţi la su­flet, oameni profund religioşi ca­re îşi puneau toată încrede­rea şi chiar viaţa la dispoziţia lui Dumnezeu, petrecând o ma­re parte din timp cu studiul To­rei. De aceea şi erau foarte a­pre­ciaţi de oamenii simpli din popor, asupra cărora aveau şi o ma­re influenţă.

Dispreţul şi aroganţa în rugăciune, neplăcute lui Dumnezeu

Fariseul din pilda Domnului fă­cea parte din extrema cea­lal­­tă, am putea spune a for­ma­liş­ti­lor fanatici, care puneau un ­ma­re accent pe aspectul formal al religiei fiindcă spune că stă­tea drept, nu neapărat în pi­cioa­­re, ci cu o ţinută ostentati­vă, provocatoare, ca să fie ob­ser­­vat de toţi, şi de departe. Dar nici acest fapt n-ar fi atât de deranjant în ochii Dom­nu­lui, cât predispoziţia de a-l dis­pre­­ţui pe cel care nu-i asemenea lui. Iisus nu agreează defel o inimă dispreţuitoare şi nu poa­te fi de partea lui fiindcă El a probat că este plin de tan­dre­­ţe şi milă faţă de toţi cei dis­pre­­ţuiţi, marginalizaţi, desfi­gu­raţi chiar de lepră şi de păcat, iar Dumnezeul descoperit oa­me­­nilor de Iisus este şi El Unul al milei, care caută oaia cea ră­tă­cită şi n-o uită cu dispreţ, ci por­neşte degrabă în căutarea ei, ca s-o readucă la staul, unde să fie în siguranţă, alături de ce­lelalte. Experienţa umană pro­bează că în familiile cu un co­pil născut bolnav, sau cu de­fi­­cienţe fizice, ori de altă na­tu­ră, inimile părinţilor găsesc mai mult loc pentru el, iar nu dis­preţ şi oroare. Fariseul, chiar dacă a sporit zeciuiala po­run­cită de Lege, oferind mai mult decât prevedea Legea, a ui­tat un lucru esenţial, şi a­nu­me că cele ce se strângeau din zeciuieli erau destinate celor o­rop­siţi cărora nu trebuie să le o­feri cu dispreţ. Declarându-şi a­utosuficienţa, fariseul implicit îl recomanda lui Dumnezeu pe va­meş ca pe un spurcat, numai că nu i-a zis aceluia direct, aşa cum scrie Isaia despre unii că se credeau sfinţi şi exclamau cu în­gâmfare: „Dă-te înapoi, nu te a­propia de mine, căci eu sunt sfânt faţă de tine” (cap. 65, 5). Dar Domnului nu-i plac astfel de lăudăroşi despre care decla­ră: „Aceştia sunt ca un fum ca­re se urcă în nările Mele, o vă­pa­ie ca­re arde fără de sfârşit” (vers. 6). Chiar dacă în esenţă tot ceea ce spune fariseul nu-l tră­dează a fi un ipocrit, fiindcă era cu totul adevărat ce zicea, el nu a fost osândit pentru ceea ce a spus, ci pentru ceea ce n-a spus.

Preaslăvirea fariseului

Rugăciunile iudeilor încep prin a-L preaslăvi pe Dum­nezeu, ori acest om se prea­slă­veş­te doar pe sine şi Îi mul­ţu­meş­te Domnului pentru ceea ce es­te el, nu pentru ajutorul pri­mit ca să ajungă o astfel de bu­nă­tate de credincios, cum nici chiar Dumnezeu nu visa. In­te­re­sant este că iudeii au instituit şi alte posturi decât cel de Zi­ua marii Ispăşiri poruncite de Domnul, şi acelea erau pentru păcatele poporului. În­tru­cât fariseul credea că el nu are nici un păcat, se lăuda Dom­nu­lui că posteşte şi în locul altora. Pe de altă parte, menţionăm că nu-i singurul caz de astfel de ru­găciune pe care o auzim fi­ind­­că Talmudul ne relatează o ru­găciune foarte asemănă­toa­re, rostită de rabinul Nad­hu­nya ben Ha Kana, în jurul anului 70 d.H. care zice: „Îţi mul­ţu­mesc Ţie, Domnul Dumnezeul meu, că mi-ai făcut parte ală­turi de cei care stau în Beth ha-Mi­drash (casa învăţăturii) şi că nu m-ai pus alături de cei care stau la colţurile uliţelor; că pot să mă trezesc devreme, cum se tre­zesc şi ei devreme; însă eu mă trezesc devreme pentru cu­vin­­tele Tale din Tora, pe când ei se trezesc devreme pentru vor­be uşuratice; că muncesc, pre­cum muncesc şi ei; însă eu mun­cesc şi primesc răsplată; eu alerg, precum aleargă şi ei, dar eu alerg spre viaţa lumii vii­­toare, în timp ce ei aleargă spre groapa nimicirii” (Cf. W. Harrington, Il parlait en pa­ra­boles, Editions du Cerf, Paris, 1967, p. 119).

Cuvintele lui Iisus despre fa­ri­­seii care-i dispreţuiau pe cei­lalţi sunt foarte blânde faţă de in­­toleranţa unora dintre ei în ches­­tiunile formale ale religiei şi mai cu seamă faţă de dispre­ţul a­rătat poporului pe care-l nu­meau blestemat, că nu cu­noş­tea Le­gea şi care nici nu tră­ia ca şi ei (In. 7, 49; 9, 34; Rom. 2, 17). Nu-şi puneau problema că dacă acel popor blestemat s-ar fi ocupat, ca şi ei, exclusiv cu stu­diul şi în­vă­ţarea Legii, cine ar mai fi mun­cit pământul ca ei să-şi poa­tă procura de la piaţă cele nece­sa­­re din care să dea şi zeciuiala.

La finalul pildei, fariseii de fa­ţă, pentru care a şi rostit-o, s-ar fi aşteptat ca Iisus să le spu­nă că „Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi” (In. 9, 31), ori nu-i ex­clus să fi crezut că meritele fa­riseului erau atât de mari, în­cât Dumnezeu ar fi fost dispus, ba chiar constrâns, să-l ierte şi pe vameş. Prin pilda de faţă, Iisus încearcă să-i readucă pe u­nii farisei la realitate, să-i de­ter­­mine a-şi revizui comporta­men­­tul nefiresc al unor oameni re­ligioşi a căror credinţă putea de­via spre fanatism. Prin ea, Hris­­tos ne învaţă să evităm e­xem­­­plul aceluia de a face din re­ligie un simplu spectacol, la care să-l invităm pe Dum­ne­zeu.

Cuvintele vameşului, model de rugăciune în Biserica Răsăritului

Cât îl priveşte pe vameş, a­ces­ta era pentru mulţi iudei ai vre­mii tipul omului păcătos, al de­căderii morale ajunsă în treap­ta cea mai de jos. Menirea lui fiind aceea de a strânge im­po­­zitele, se preta adesea şi la ac­te de violenţă, ca să strângă cât mai mult, păstrând şi pentru sine din munca altora. Va­me­şii erau urâţi, nu doar din ca­uza bogăţiei strânse din sil­ni­­cii, ci şi pentru că făceau jo­cul asupritorilor romani. Ba mai mult, erau şi necuraţi, în­tru­cât din cauza meseriei erau a­cuzaţi şi de idolatrie. Să nu se ui­te că monedele romane din ar­gint aveau pe ele efigia îm­pă­ra­tului, care i-a ocupat pe iu­dei, cu inscripţia care-i pro­cla­ma divinitatea. Din toate acele ca­uze, vameşul care se ruga cu fa­riseul întrunea în persoana sa toate relele la un loc.

Şi totuşi se referea şi el tot la si­ne în rugăciune, cu diferenţa că punea înaintea lui Dum­nezeu umilinţa şi lacrimile, şi nu se compara nicidecum cu al­ţii, fiindcă se simţea pur şi simplu copleşit de multele păcate pe care nu le mai spune lui Dum­nezeu, ci zice doar: „Dum­ne­zeule, ai milă de mine, pă­că­to­sul!”. De aceea doar cu va­me­şul se împlineşte ceea ce s-a zis prin profetul Isaia: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui care cade în leşin” (cap. 42, 29). Pentru cei care au ten­din­ţa să cadă în autosuficienţa fa­riseului, Sfântul Ioan are un cu­vânt asemănător celor din Bi­sericile Asiei când zice: „Pen­tru că zici, sunt bogat, m-am îm­bogăţit şi nu duc lipsă de ni­mic; şi nu ştii că eşti ticălos, ne­no­rocit, sărac, orb şi gol; te sfă­tu­iesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îm­bo­găţeşti, şi haine albe, ca să te îm­braci cu ele, şi să nu ţi se va­dă ruşinea goliciunii tale, şi ali­fie pentru ochi, ca să-ţi ungi o­chii şi să vezi” (Apoc. 3, 17-18). A­şadar, celui care crede că este îm­brăcat cu toate virtuţile, Dum­n­ezeu îi poate arăta că de fapt este gol.

Unii comentatori ai pildei con­sideră că cele două modele de rugăciune ar fi de fapt icoa­na celor dintâi rugători ai ome­ni­rii, Cain şi Abel. Chiar dacă tex­tul nu spune din ce motive n-a fost agreată rugăciunea lui Cain, nu-i greu de intuit că şi a­cela s-a prezentat înaintea lui Dum­nezeu, cu aceeaşi pretenţie ca şi fariseul, că ar fi cu totul cu­rat şi drept, şi de aceea a şi că­zut.

În concluzie, ni se propune să luăm în calcul faptul că Dum­nezeu are cu totul alte criterii de evaluare a faptelor o­me­neşti. Prin această pildă ni se atrage atenţia că ne înşelăm de multe ori când îi considerăm pe unii sfinţi, iar pe alţii îi di­s­pre­­ţuim ca mari păcătoşi, deoa­re­ce înaintea lui Dumnezeu lu­cru­­rile pot sta cu totul diferit. Prin pilda de faţă, Hristos ne în­­deamnă totuşi, chiar şi fără cu­vinte, să facem ceea ce făcea fa­riseul, dar să nu repetăm vor­bele lui înaintea lui Dum­nezeu, şi să nu facem ceea ce a fă­cut vameşul în viaţa lui pă­că­toa­să, dar să rostim vorbele a­ce­luia înaintea lui Dumnezeu. Va­meşul ştia că: „Dacă ne măr­tu­risim păcatele, El este cre­din­­cios şi drept, ca să ne ierte pă­catele şi să ne curăţească de ori­ce nelegiuire”. Să ţinem sea­ma de cuvintele Domnului, ca­re spune: „Recunoaşte-ţi numai ne­legiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios Domnului, dum­nezeului tău..., şi vă voi cu­răţi de toate întinăciunile voastre” (Ier. 3, 13; Iezechiel 36, 25). Să ne reamintim că ru­gă­ciunea vameşului, dimpreu­nă cu cea a tâlharului pocăit de pe cruce, a devenit în Biserica de Răsărit model pentru ru­gă­ciu­nea inimii.