Speranța rodirii cuvântului întrece eșecul împietririi inimii

Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului - Luca 8, 5-15)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit, să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit, să audă!

În Evanghelia de astăzi, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca ne relatează o parabolă rostită și tâlcuită de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Semănătorul din Evanghelie este Dumnezeu, iar sămânța, Cuvântul lui Dumnezeu. Orice plugar este conștient că, înainte de a fi semănat sămânța, trebuie să pregătească ogorul. Această pregătire nu ține de Dumnezeu, ci de om, care este ființă rațională. Din nefericire, unii creștini sunt nepăsători față de învățătura Mântuitorului, alții au inimi de piatră, încât sămânța se usucă, alții sunt copleșiți de grijile lumești care înăbușă cuvântul, dar din fericire sunt și unele inimi evlavioase, pământ bun, care păstrează cuvântul și-l fac să rodească. Din această pildă vedem cât de necesar este ca inimile noastre să fie curate, ca în ele să se sălășluiască Hristos, Cuvântul Tatălui ceresc. Suntem conștienți că El are învățătura desăvârșită și poate mântui „pe tot omul care vine în lume”

(In. 1, 9). Inima care nu-L pri­mește rămâne un ogor pustiu. Hristos ne făgăduiește că, având o inimă curată, Îl vom vedea pe Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Pentru a câștiga Împărăția cerurilor ne trebuie o hotărâre sfântă de a ne schimba viața, să uităm răul, să facem pace cu aproapele și să răspândim în jurul nostru dragoste. Cu alte cuvinte, trebuie să devenim o făptură nouă, plină de sfințenie.

Ogorul nostru sufletesc trebuie îngrijit odată cu primirea Botezului

În această parabolă, Dumnezeu se aseamănă plugarului care a ieșit să semene sămânța sa. Semănând, o parte a căzut lângă drum și nu după mult timp a fost călcată în picioare, iar mai apoi mâncată de păsările cerului. Aceștia sunt oamenii care aud cuvântul lui Dumnezeu și după un timp vine diavolul și-l fură de la ei. O altă parte a căzut pe piatră și neavând apă s-a uscat. Aceștia sunt cei care au inima împietrită și refuză din diferite motive să-L cunoască pe Dumnezeu. O parte a căzut între spini și spinii au înăbușit-o. Sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar fiind împovărați de grijile acestei lumi îl neglijează. Dar o parte a căzut în pământul cel bun, în inimile celor care, având dragoste de Dumnezeu, se străduiesc să trăiască după învă­țătura Lui. Referitor la plugar, ne putem pune întrebarea dacă acesta știa să semene sămânța. Bineînțeles că întrebarea este retorică pentru că Dumnezeu este atotștiutor și îl lasă pe omul pe care l-a creat ca ființă rațională să-și pregătească singur ogorul sufletului său. Omul trebuie să înceapă această pregătire încă de la Botez, când primește în inima sa scânteia dumnezeiască.

Un tânăr auzind de un duhovnic iscusit l-a căutat și l-a întrebat: Părinte, de când trebuie să încep să lucrez la mântuirea sufletului meu? Bătrânul l-a întrebat: Câți ani ai? Iar el a răspuns: 20 de ani. Atunci bătrânul i-a spus: Ai pierdut 20 de ani de pocăință. Cu alte cuvinte, în momentul în care ne-am născut în această lume și am primit Taina Sfântului Botez, suntem chemați ca mai departe, prin celelalte Sfinte Taine, în special prin ­Spovedanie și Împărtășanie, să ne pregătim inimile pentru a-L primi pe Hristos și a deveni cetățeni ai Împărăției Sale.

Libertatea, un dar pe care trebuie să-l folosim mântuitor 

Totodată însă, această parabolă a semănătorului transpusă în realitatea lumii cotidiene reprezintă un exemplu de acceptare a eșecului ca și parte componentă naturală a drumului spre succes și împlinire. Cercetând textul scripturistic, nu aflăm nicăieri vreo referire la regretul semănătorului cu privire la sămânța irosită. Ea a reprezentat încercarea lui Hristos de a face să crească în noi rodul vieții celei veșnice. Însă libertatea omului de a-și conduce existența conform propriilor valori poate reprezenta factor favorizant al germinării noului om sau factor inhibant al acesteia, cu capacitatea de a înăbuși temporar pornirea teocentrică ființială, dorința chipului de a-și regăsi Prototipul. Așa cum parte de sămânță s-a pierdut, parte din eforturile noastre de zi cu zi se dovedesc adeseori fără finalitate, însă acest lucru nu trebuie să constituie motiv de descurajare pentru noi.

Investim în familiile noastre, în copii și prieteni și uneori am fi tentați să considerăm că roadele pe care le culegem nu sunt pe măsura eforturilor noastre. Însă în acele momente o voce interioară ar trebui să ne reamintească faptul că adeseori „[...] unul este semănătorul şi altul secerătorul” (In. 4, 37). Roadele definitive ale semințelor pe care le aruncăm noi împrejurul nostru se vor cunoaște cu adevărat la secerișul lumii acesteia, când toate vor fi încercate și răsplata sau pedeapsa va fi împărțită. Trebuie să continuăm și noi lucrarea Dumnezeului nostru în lume, spre a-I fi astfel slugi bune și credincioase, vrednice de a auzi: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Mt. 25, 21).

Același efort încununat doar parțial de succes se regăsește și în ceea ce privește eforturile noastre cu privire la propria persoană. De câte ori nu am primit fiecare dintre noi în inimile ­noastre cuvintele vieții; dar de câte ori nu le-am călcat în picioare, de câte ori nu am lăsat uscăciunea și spinii să le înăbușe. Dar câtă vreme trâmbița sfâr­șitului nu a sunat, să profităm de bunătatea lui Hristos și desțelenindu-ne duhovnicește prin Spovedanie, să așezăm în inimile noastre cu grijă cuvintele Vieții, udându-le cu apele harului și transformându-ne pustiul sufletului nostru într-un ogor rodnic, ce să aducă roada cea bună. Știm prea bine că datori suntem ca, ori de câte ori cădem, să ne ridicăm și doar așa ne vom mântui, prin urmare, în căderea noastră, în starea de păcătoșenie în care ne aflăm sau pe care prin darul lui Dumnezeu reușim să o vedem și să o conștientizăm, nicidecum să nu deznădăjduim, ci încrezându-ne în bunătatea Lui cea fără de sfârșit, să continuăm a cultiva în noi faptele luminii. Să-L rugăm a ne da nouă puterea de a face rod însutit, prin Harul Său! Amin!