Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe
Suferința de singurătate!
Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15
În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.
Descrierea minunii vindecării paraliticului de la Vitezda se găsește numai în Evanghelia după Ioan și pare a fi, la prima vedere, o simplă naraţiune. În adâncul ei, însă, minunea comportă o inepuizabilă bogăție de sens spiritual, de mesaj teologic și de învățături morale.
Pentru a doua oară Iisus se găsește la Ierusalim, conform Evangheliei după Ioan, locul principal al activităţii Sale mesianice, cu ocazia unei sărbători iudaice, neprecizată de către Evanghelist. Cu această ocazie, Iisus săvârșește o minune: vindecă un slăbănog la Scăldătoarea Vitezda.
Și ca să o înțelegem mai bine, aș împărți istorisirea minunii în două tablouri. Primul tablou ar putea avea titlul: „Iisus în căutarea celui suferind, marginalizat”, iar al doilea tablou: „Iisus în căutarea celui vindecat”. Să le luăm pe rând.
Așteptând vindecarea la „Casa îndurării”
Locul unde se săvârşeşte minunea este „lângă Poarta Oilor”, adică lângă una dintre porțile prin care se intra în cetatea Ierusalimului. Acolo exista o scăldătoare, adică un fel de bazin cu apă, cu cinci pridvoare (coridoare) şi aceasta se numea Vitezda („Casa îndurării”). Pe margini, adică în acele pridvoare, se găseau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, paralitici, toţi aşteptând mişcarea (tulburarea) apei. De ce? Pentru că „un înger al Domnului se pogora, din când în când, în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel dintâi, care se cobora în ea, după tulburare, se făcea sănătos, de orice boală era cuprins” (In 5, 4). „Şi era acolo un om care, de treizeci şi opt de ani, era bolnav (In 5, 5). Cu acest verset, accentul relatării este mutat de către Evanghelist asupra unui singur om: un bărbat care era bolnav de treizeci și opt ani.
Cât privește indicația Evanghelistului, referitoare la ani, adică „treizeci și opt”, mulți s-au întrebat dacă este vorba despre vârsta bolnavului sau despre anii de suferință. Textul original ne ajută și aici să facem lumină: traducerea corectă a textului este „Şi era acolo un om care, de treizeci şi opt de ani, era bolnav”. Așadar, este vorba de o suferință nu de o lună, nici de un an, nici de doi ș.a.m.d., ci de treizeci şi opt de ani! Treizeci și opt de ani pot să însemne o viaţă! Și-atunci ne întrebăm: mai poate exista speranţă după atâta suferință?
Într-o zi, apare în acel loc Iisus. Nimeni nu L-a recunoscut, sau nimeni nu L-a cunoscut, dovadă că nimeni nu-i cere ajutorul. Iisus se apropie de cel paralizat și-l întreabă: „Vrei să te faci sănătos?” Întrebarea Lui este precedată, însă, de o precizare a Evanghelistului, deloc întâmplătoare: „Şi când l-a văzut (căutându-l parcă), fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: «Vrei să te faci sănătos?»” (In 5, 6). Să ne oprim puțin atât la detaliile Evanghelistului, cât și la întrebarea lui Iisus.
Există în versetul 6 trei verbe: „l-a văzut”; „știa”; „vrei”, care definesc toată caracteristica atitudinii lui Iisus faţă de cel paralitic. Și iată cum: verbul ἰδὼν (l-a văzut) - arată că Iisus „a avut ochi” pentru cel în suferinţă. Atunci când nimeni nu-l mai vede pe cel fără de ajutor, îl vede Dumnezeu. Și nu numai că-l vede, dar îl și caută. Iisus este Cel ce l-a văzut mai întâi pe slăbănog, și nu slăbănogul pe Iisus. Așadar, nu este nimeni părăsit de Dumnezeu și nevăzut de către El, în suferința pe care o poartă. Dumnezeu ne știe suferința; ne știe greul ei și anii de când o purtăm. Dar ne vede și cum o purtăm!
Al doilea verb, γνοὺς (știa) - din expresia „și ştia că este bolnav de multă vreme” - arată pe un Dumnezeu Care ştie totul şi, în virtutea acestei atotştiinţe, vine în întâmpinarea omului părăsit de toţi. Cât de mângâietoare sunt aceste precizări ale Evanghelistului!
Cât privește întrebarea lui Iisus: Vrei să te faci sănătos?, ea pare, la prima vedere, fără logică şi fără sens. Cum să-l întrebi pe un om bolnav de treizeci şi opt de ani dacă vrea să fie sănătos?! Care bolnav nu dorește să se facă sănătos? Ce logică poate avea o astfel de întrebare? Că așa a perceput-o și cel paralitic, adică fără sens, rezultă din replica lui, care nu este un răspuns la întrebarea lui Iisus: „Bolnavul I-a zis: «Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până merg eu, altul se coboară înaintea mea»” (In 5, 7). Se pare că bolnavul nu era total imobilizat. Verbul din original ἔρχομαι, tradus „mergea”, indică o anumită posibilitate de mobilitate a celui în cauză. Bolnavul se putea totuși deplasa înspre locul vindecător, dar greu, cu anevoie.
Cu Hristos alături nu mai există nici infirmitate fizică, nici suferința singurătății
Să revenim, însă, la întrebarea de mai sus. Ea are totuşi un sens. Verbul θέλεις (vrei) - arată că Iisus nu acţionează pentru vindecarea omului fără un „da” conştient şi responsabil din partea acestuia. Întrebarea viza, de fapt, libertatea omului, pe care Dumnezeu o respectă, dar şi faptul că vindecarea stă şi în puterea noastră, mai precis în voinţa noastră, în convingerea că putem dobândi ceea ce cerem. Însă sensul ei profund va fi lămurit abia în final, la întâlnirea celui care a fost bolnav cu Iisus.
Nu cunoaștem, din text, motivul pentru care acest paralitic nu avea pe nimeni, în preajma sa, care să-l ajute. Va fi avut familie? va fi avut rude? Nu știm! Dar putem cunoaşte un lucru: faptul că el nu răspunde imediat afirmativ, că vrea să se facă sănătos, cum în mod firesc ar fi trebuit să o facă, arată că, de fapt, el mai avea o suferinţă şi care se arăta mai grea decât infirmitatea sa fizică: este vorba de suferinţa de singurătate. Se pare că singurătatea, ca suferinţă a sufletului, era mai apăsătoare decât suferinţa fizică, a trupului. Așadar, bolnavul de la Vitezda nu avea un om lângă el, deși existau atâția în jurul lui.
În cele din urmă, paraliticul va fi vindecat de către Iisus de ambele suferinţe: trupeşte se va însănătoşi, ridicându-se din patul său și putând să umble, iar sufleteşte va avea, de acum, mereu lângă el, un OM: Omul Iisus. Cu El alături nu mai există singurătate şi nici suferinţă!
Ceea ce este însă foarte uimitor e faptul că bolnavul, în ciuda grelei sale neputinţe trupeşti şi a singurătăţii sufleteşti, nu a pierdut speranţa însănătoşirii. Spera ca cineva, cândva, impresionat de aşteptarea sa răbdătoare, să-l ajute să coboare primul în scăldătoare. Să fi fost şi acesta un motiv pentru care Iisus l-a căutat? Cu siguranţă, da!
Pe acest fond de aşteptări şi de speranţe, Iisus îi spune: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” (In 5, 8) Și bolnavul se face sănătos. Se ridică, își ia patul, adică un fel de saltea sau targă ușoară, și pleacă acasă. Cuvântul lui Iisus l-a făcut sănătos.
Dar porunca Mântuitorului are, în viziunea Evanghelistului, şi o semnificaţie profund teologică. Verbul „scoală-te” poate fi tradus şi cu „învie”. Aşadar, în ridicarea celui bolnav există şi un indiciu simbolic al unei învieri spirituale şi trupeşti la o nouă viaţă. Și pentru că el suferea datorită păcatelor lui, așa cum vom vedea în final, sensul lui „scoală-te” poate fi și ridică-te din păcat; învie din moartea pe care păcatul o aduce; vino la o nouă viață!
Ceea ce mai trebuie remarcat aici este şi faptul că vindecarea se produce în strânsă conexiune cu ascultarea poruncii lui Iisus, sau a cuvintelor Lui. Aşadar, vindecarea este urmarea ascultării de cuvântul lui Iisus. În acest sens, Evanghelistul notează: „Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla” (In 5, 9).
Între primul și al doilea tablou al relatării există o secțiune (intermediară), în care este prezentat un dialog cu iudeii al celui care fusese paralizat. Când l-au văzut sănătos, purtându-și patul, evreii i-au reproșat că încalcă sâmbăta. În concepția lor, el făcea o lucrare interzisă în zi de sabat. De aceea, îi spun: „Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc” (In 5, 10-12).
Un sfat de taină al lui Iisus
Nu cunoaştem motivul pentru care Iisus Se îndepărtase din acel loc. Voia să nu I se facă popularitate, creându-se astfel în jurul Său un climat de entuziasm popular, prejudiciindu-I misiunea, sau urmărea altceva?
Reîntâlnirea cu cel care fusese paralitic, în finalul episodului, lasă mai degrabă loc celei de-a doua presupuneri. Iisus voia să aibă o întrevedere de taină cu el, pentru a-i putea transmite, în toată liniştea, ceea ce poate acolo şi atunci cel vindecat n-ar fi putut recepta, şi anume că motivul suferinţei lui se găsea în el, adică în păcatele lui, şi nu în afara lui. De altfel, Evanghelistul şi notează acest amănunt: „După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău” (In 5, 14).
Acest verset 14 conţine un mesaj în aproape fiecare cuvânt. Se impun aşadar a fi nuanţate, în acest sens, câteva expresii.
„Iisus l-a aflat în templu”. Nu ştim dacă cel vindecat se găsea în templu pentru că participa şi el la „praznic” sau pentru că venise acolo ca să aducă, în mod special, o jertfă de mulțumire pentru vindecarea sa ( cf. Lev. 3, 1). Oricum, ceea ce este important e faptul că, după vindecare, întâlnirea sa cu Iisus are loc în templu. Oare să-l fi căutat Iisus şi aici? Foarte probabil să fie aşa, întrucât Evanghelistul notează faptul că Iisus este Cel Care l-a aflat în templu, şi nu că cel vindecat L-ar fi găsit pe Iisus. Dacă este aşa, atunci mesajul este următorul: Dumnezeu îl caută pe om în ambele ipostaze: atât în suferinţă, cât şi în sănătate. Mesajul teologic al căutării omului de către Dumnezeu nu poate fi altul decât că omul se găseşte permanent în preocuparea şi atenţia lui Dumnezeu, Creatorul său. În acest caz, el nu este niciodată singur. Singurătatea o simte doar atunci când se îndepărtează de El, prin păcat.
„Iată că te-ai făcut sănătos!”, adică Dumnezeu a îngăduit să-ţi recapeţi sănătatea. Coroborată această expresie cu întrebarea lui Iisus, din preambulul minunii, „Vrei să te faci sănătos?”, arată că vindecarea a stat şi în puterile proprii ale omului. De aici, expresia „te-ai făcut sănătos”, şi nu „Te-am făcut sănătos”. Înţelegem aşadar că minunile se săvârşesc într-o colaborare a omului cu Dumnezeu. Restaurarea şi repunerea lui în starea frumuseţii celei dintâi, pierdută prin păcat, se realizează prin puterea şi dorinţa lui Dumnezeu, dar în colaborare cu voinţa şi libertatea omului.
„Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” - arată clar că la baza suferinţei lui a stat păcatul. Nu i se spune în ce va consta acest „mai rău”, dacă va re-păcătui, dar mai rău decât treizeci şi opt de ani de boală nu mai poate fi decât blestemul veşnic.
Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos (In 5, 15). Nu cunoaştem care este scopul pentru care omul vindecat a plecat să spună iudeilor că Iisus este autorul vindecării sale. Dar fostul paralitic trebuie să fi avut un singur scop: mărturisirea lui Iisus, şi nici într-un caz denunţarea Sa. Acest punct de vedere îl exprimă şi Sfântul Chiril al Alexandriei când spune: „... Îl vesteşte iudeilor nu ca îndrăznind să-I facă vreun rău, să se dovedească necredincios, ci că, de vor voi şi ei să se vindece, să cunoască pe Doctorul vrednic de admiraţie”. Altfel, avertismentul din templu, de a nu mai păcătui, nu şi-ar fi atins scopul.
Mesajul minunii
Din textul Evangheliei Duminicii Slăbănogului de la Vitezda, din primul dialog al paraliticului cu Iisus, să înțelegem că suferința cea mai grea pentru el era cea a sufletului, venită din singurătate, și nu cea a trupului? Există atâția oameni singuri astăzi, care suferă cumplit de singurătate: părinți bătrâni și bolnavi și slabi, părăsiți de copiii lor, dar găsindu-se într-o mare de oameni; copii abandonați de părinți, cu privirea agățată de speranța că mama sau tata vor reveni cândva la ei; prieteni, vecini, părăsiți prin aziluri, dar în mijlocul atâtor oameni; bolnavi prin spitale, uitați parcă și de soarta lor, dar cu mulți în jurul lor; dascăli care au pus creionul în mână atâtor copii, mulți devenind oameni cu o anumită poziție în societate, dar care nu-și mai aduc aminte de ei; binefăcători uitați de toți cei care, mai ieri, îi adulau.
Așadar, peste tot găsim suferința de singurătate! Însă această suferință devine și mai apăsătoare atunci când te vezi singur într-o mare de oameni. Să nu ai un om lângă tine, când toți roiesc în jurul tău, e cumplit! Iar astăzi, această suferință parcă o întâlnim la tot pasul. Trăim, cred, cea mai egoistă societate din toate timpurile!
Ziua de azi să fie pentru noi toți o zi în care, într-un fel sau altul, vizitându-i sau amintindu-ne de toți acești suferinzi, să începem să îndepărtăm și să alungăm din jur suferința de singurătate!