Terapie prin receptivitate şi solicitudine

Evanghelia duminicii a II-a din Post (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Marcu 2, 1-12

1. Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă.

2. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul.

3. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi.

4. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.

5. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!

6. Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor:

7. Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?

8. Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?

9. Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?

10. Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului:

11. Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.

12. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Evanghelia duminicii a II-a din Postul Mare, ne cheamă, între altele, la observarea a două virtuţi, mult folositoare în zilele noastre: receptivitatea şi solicitudinea. Spre a ne fi mai uşoară înţelegerea acestor termeni, vă amintim că „receptivitatea” este însuşirea omului de a fi atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, spre exemplu a auzi când cineva îi face o rugăminte, sau a vedea problemele şi necazurile semenilor. Iar „solicitudinea” este atitudinea plină de bunăvoinţă, de prietenie, faţă de cineva sau ceva, adică a-l ajuta efectiv şi concret pe cel aflat în nevoie.

„Noi te-am adus până aici, mai departe nu avem ce-ţi face”

Zăbovirea asupra acestor două virtuţi ne-a fost inspirată de un amănunt aparent nesemnificativ al pericopei evanghelice de astăzi: anume, modul în care cei patru bărbaţi care l-au adus pe paralitic la Mântuitorul spre vindecare, s-au dovedit receptivi la suferinţa confratelui şi plini de solicitudine prin felul în care l-au ajutat efectiv. Mai întâi, iată, observăm că cei patru, cunoscând boala semenului lor şi încredinţaţi că numai Mântuitorul îl poate face bine, i-au oferit timp şi energie pentru a-l duce la casa unde era Iisus. Până aici vorbim de receptivitate.

Mai departe, vedem solicitudinea: în clipa în care au constatat că uşa casei în care se găsea Mântuitorul era blocată de o mulţime mare de oameni, n-au renunţat a-l ajuta până la capăt. Poate că noi, în locul lor, l-am fi lăsat jos, lângă uşă, rugând pe cineva din mulţime să aibă grijă ca atunci când iese Iisus să-L oprească şi să-L roage să-l vindece pe suferind. Convinşi că ne-am făcut datoria, i-am fi spus cam aşa: „Uite, noi te-am adus până aici, mai departe nu avem ce-ţi face. Vezi că uşa este blocată. De aceea, te lăsăm să aştepţi până iese Vindecătorul, căci noi trebuie să plecăm. Iartă-ne, dar avem treabă, trebuie să mergem la pescuit. Îţi urăm succes!”. Ei n-au procedat aşa, ci, cu totală solicitudine şi cu inteligenţă lucrătoare, au găsit rezolvarea: l-au introdus în casă prin acoperiş, în care au făcut şi o spărtură ca să încapă bolnavul. Se ştie că la evrei casele aveau acoperişul plat, pe care se ieşea printr-o uşiţă, pentru a aduna apă de ploaie, a sta la soare etc. Deci acea uşiţă ei au făcut-o mai mare, rezolvând, astfel, problema.

Aceşti patru oameni ne dau o bună lecţie de compasiune şi ajutorare faţă de un confrate în suferinţă, altfel spus, lecţie admirabilă de receptivitate şi solicitudine. Căci nu este suficient să avem credinţă, să mergem la biserică, să facem din când în când câte o faptă bună, ci trebuie mereu să auzim, să vedem şi să fim săritori în ajutorarea celor strâmtoraţi de sărăcie, boli etc. Iar atunci când nu mergem până la capăt cu fapta bună, ni se potriveşte mustrarea Sf. Apostol Iacov din epistola sa: „Ce folos, fraţii mei, dacă cineva zice că are credinţă, dar fapte nu are? Oare poate credinţa (singură, n. n.) să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana zilnică şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace, încălziţi-vă, săturaţi-vă!, dar fără să le dea cele trebuincioase trupului, care-ar fi folosul?...” (2, 14-16).

Receptivitate şi solicitudine în biografia unui mare sfânt

În sprijinul dorinţei noastre de a fi, într-adevăr, receptivi şi binevoitori până la capăt, ne vin sfinţii Bisericii, care, oameni ca şi noi, cu slăbiciuni, ispite şi poticneli, au reuşit, printr-o râvnă exemplară să depăşească limitele biologice ale umanului şi să se consacre total slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui. Duminica de astăzi ni-l aduce în lumină pe unul dintre ei: Sfântul Grigorie Palama (†1362). Socotim potrivit, deci, să evocăm câteva aspecte din viaţa şi lucrarea acestui părinte al Bisericii, atât ca act de recunoştinţă, cât şi pentru faptul că râvna lui este pilduitoare pentru noi, cei de azi.

În prima parte a vieţii şi slujirii sale, observăm mai mult virtutea receptivităţii. Rămas orfan de tată la 7 ani, va fi întru totul ascultător mamei sale, care-l va educa în duh creştin. Simţind chemare pentru viaţa monahală, se va calugări la Muntele Athos, unde va da ascultare deplină părinţilor duhovnici, ataşându-se în chip deosebit de bătrânul Nicodim, la Mănăstirea Vatoped, care-l va îndruma, între altele, în tainele isihasmului şi ale rugăciunii celei fără de oprire. Cu toate că era din fire şi educaţie un om blând, smerit şi răbdător, atunci când învăţătura Bisericii a fost ameninţată de idei şi practici greşite, a luat atitudine deosebit de fermă. De acum încolo vom observa, aşadar, dimensiunea solicitudinii slujirii lui.

Caracterizarea din Triod este cât se poate de plastică, de aceea o invocăm în acest moment: „Era peste măsură de blând şi smerit, însă nu când era vorba de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti. Era fără ură şi îngăduitor; căuta, atât cât îi stătea în putinţă, să răsplătească cu bine pe cei care se purtau rău cu el; nu primea cu uşurinţă cuvintele ce se spuneau împotriva unora; era răbdător şi cu suflet mare în greutăţile ce veneau asupra lui de fiecare dată; era mai presus de orice plăcere şi slavă deşartă; totdeauna simplu, în toate trebuinţele trupului, deşi cu timpul trupul lui se slăbise cu totul; blândeţea, liniştea şi necontenita lui bunăvoinţă a tăriei sufletului său se desăvârşise atât de mult în el, încât aceste însuşiri se arătau şi pe dinafară celor care-l priveau... În toate, totdeauna înţelegător, atent şi ordonat. Ca urmare a acestor însuşiri, aproape niciodată ochii lui nu-i erau seci de lacrimi, ci purtau în ei izvoare de lacrimi...”

Negrăită, necreată, veşnică

Cel mai cunoscut episod al luptei sale este cel legat de rătăcirile unui oarecare Varlaam, care, îndoctrinat în Apus, învăţa greşit că harul şi lumina taborică sunt energii create, teză contrară Scripturii şi părinţilor răsăriteni. Grigorie va lua atitudine, renunţând la plăcerea isihiei şi aruncându-se în arena disputelor, care au durat mai mulţi ani, suferind chiar închisoare, dar neabdicând de la adevăr. Vrednicia i-a fost însă răsplătită, prin alegerea sa ca Arhiepiscop al Tesalonicului, deşi el a acceptat treapta arhieriei nu ca răsplată, ci ca mijloc de slujire.

Va scrie mai multe tratate, dintre care o parte au fost traduse şi în româneşte, prin osteneala vrednicului de pomenire părinte Dumitru Stăniloae. În esenţă, Sfântul Grigorie arată că „harul îndumnezeirii este mai presus de fire, de virtute şi de cunoştinţă...”, iar celor care nu cunoşteau adevărul despre lumina taborică, le spune între altele: „Tot cel ce zice că lumina care a strălucit ucenicilor în Tabor este o nălucă şi un simbol ce se face şi se desface, şi nu există cu adevărat, şi susţine că nu este o lucrare mai presus de toată înţelegerea, ci mai prejos de înţelegere, se împotriveşte sigur mărturisirii sfinţilor. Căci aceştia, fie în cuvântări, fie în scrieri, o numesc negrăită, necreată, veşnică... şi cele asemenea”.

Atenţie la ce se întâmplă în jur

Nu mai intrăm în alte detalii biografice şi bibliografice, dar vă invităm să citiţi singuri măcar anumite bucăţi din scrierile cuprinse în Filocalia românească, volumul 7, încercând, totodată, să cugetaţi asupra acestui fapt esenţial: ştiind că pentru mântuire este nevoie de har, credinţă şi fapte bune, trebuie să mărturisim credinţa dreaptă că harul este necreat, pentru că ceva creat n-ar putea mântui creatura, adică pe noi, adevăr mărturisit cu tărie de Sf. Grigorie, în acord cu toţi părinţii ortodocşi.

Iată, aşadar, ce exemplu minunat de receptivitate şi solicitudine la acest sfânt părinte al nostru! Asemenea lui şi celor patru bărbaţi care l-au ajutat pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi, să încercăm şi noi să fim mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dar nu numai pentru a constata anumite stări de fapt, ci a trece la fapte, cu dragoste, răbdare, curaj, fermitate, pe scurt, cu toată solicitudinea.