„Vă voi face pescari de oameni”

Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor Români) Matei 4, 18-23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi: pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

În Duminica a 2-a după Pogorârea Duhului Sfânt se citeşte la Sfânta Liturghie un fragment din Evanghelia după Matei, cap. 4, 18-23, în care Evanghelistul Matei relatează cu lux de amănunte episodul chemării la apostolie a primilor patru Apostoli: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Evenimentul în sine nu prezintă în aparenţă interes deosebit, dacă avem în vedere că Mântuitorul Hristos, pe când umbla pe lângă Marea Galileii, împânzită de pescari, între care şi cele două perechi de fraţi, s-a hotărât instantaneu să le facă o ofertă de a-L urma necondiţionat. Faptul că cei patru pescari acceptă oferta lui Iisus fără nici o urmă de îndoială, faptul că cei patru pescari se încred în cuvintele unui necunoscut, faptul că cei patru îşi abandonează îndeletnicirea lor prin care îşi câştigau existenţa, dar şi familia, acestea toate ne fac să ne întrebăm: ce i-a determinat oare pe cei patru pescari să-L urmeze pe Iisus necondiţionat? „Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El”, fiind vorba de Petru şi Andrei, iar Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, „îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El”.

Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să analizăm toţi factorii care au concurat la realizarea acestei chemări şi implicit la statornicia urmării lui Hristos din partea celor patru pescari, deveniţi prin chemare Apostoli. Mai întâi, să vedem cine este Cel ce i-a chemat, Cel ce a lansat oferta de a-L urma, chiar cu preţul abandonării meseriei lor şi a familiei lor. Cel ce i-a chemat nu este altul decât un semen de-al lor, din neamul lor, care umbla pe lângă Marea Galileii, născut în Nazaret, fiul lui Iosif din Nazaret şi al Mariei, din neamul lui David, care tocmai îşi făcuse intrarea în viaţa publică prin Botezul de la râul Iordan, când, după ce a fost botezat şi a ieşit din apă, Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste Dânsul. Şi iată, glas din ceruri grăind: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3, 16-17). Prin urmare, acest străin era mai mult decât un semen de-al lor, sau din neamul lor, era Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a început să propovăduiască în Galileea neamurilor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Mt. 4, 17). Cu siguranţă cei patru pescari l-au văzut şi L-au auzit pe Iisus rostind aceste cuvinte, iar puterea cuvintelor ar fi putut fi atât de mare, încât Iisus le-a câştigat încrederea, iar ei L-au considerat vrednic de a putea fi urmat. Dar au fost suficient de convingătoare cuvintele Mântuitorului auzite de cei patru pe malul Mării Galileii? Sau a mai fost ceva, irezistibil, de-a dreptul spontan şi concret? Poate au mai existat şi alţii care să le facă o asemenea ofertă, eventual să-şi schimbe profesia, ce părea neatractivă şi fără profitul scontat, dar ei n-au acceptat, nu s-au lăsat ademeniţi de oferte omeneşti, himerice, utopice, n-au acceptat să devină slugile altora, ci au preferat să rămână propriii lor patroni, în sărăcie, dar în siguranţa zilei de mâine. Ei bine, acest Iisus, numit de Tatăl Fiul Său, nu numai că îi cheamă după El, să-L urmeze peste tot, dar le lansează uluitoarea alternativă ca în locul profesiei de pescari să devină pescari de oameni. Nimeni nu le mai făcuse o asemenea ofertă. Şi nu o puteau refuza. Dovada? „Îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.” Persoana Mântuitorului Hristos a întrunit toate atributele unui Învăţător perfect, ale cărui metode de formare nu puteau da greş.

Al doilea factor din ecuaţia acestei chemări îl reprezintă cei patru pescari: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan. Aceştia au fost vizaţi de Învăţătorul, nu ştim după ce criterii, dar intuim că Mântuitorul a văzut în ei calitatea lor sufletească, simplitatea şi sinceritatea lor, modestia şi caracterul lor, virtuţi pe care se putea clădi ceva trainic. Nimeni nu-şi poate lua cinstea aceasta dacă nu este chemat precum Aaron, dar nimeni din cei chemaţi nu devine o certitudine dacă nu se dedică în întregime chemării. Această lucrare sinergică este absolut obligatorie în viaţa unui Apostol. Iar cine se încrede fie doar în chemare, fie doar în calităţile personale, poate deveni un profesionist, dar nu un Apostol, nu un pescar de oameni.

Acest fragment evanghelic al chemării primilor patru Apostoli este unul dintre cele mai intime şi gingaşe momente din activitatea pământească a Mântuitorului Hristos, cu profunde implicaţii în viaţa Bisericii Sale astăzi, dar mai ales cu profunde implicaţii în formarea viitorilor slujitori sau Apostoli ai Bisericii. Este un moment de intimitate pentru că s-a derulat într-un cadru familial, neostentativ, fără paradă, aproape în taină, respectând libertatea totală a deciziei finale; şi gingaş, pentru că cei patru au răspuns pe loc, fără a tatona situaţia creată, fără a pune în calcul eventualele beneficii sau profituri imediate; a fost un gest spontan, atât din partea Mântuitorului, cât mai ales din partea celor patru pescari. Şi plecarea lor din familie s-a consumat cât se poate de natural. Siguranţa familiilor lor rezida de fapt nu în a rămâne alături de cei dragi, ci în a-L urma pe Cel ce poartă grijă tuturor celor ce-L iubesc şi-L urmează, iar soarta acestora a fost încredinţată Celui ce i-a chemat. Urmarea lui Hristos ca şi consecinţă a chemării nu diminuează intensitatea comuniunii dintre membrii familiei, ci o sporeşte prin încredinţarea vieţii lor Celui ce i-a chemat. La un moment dat Petru, oarecum contrariat de cuvintele lui Iisus: „Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”, îi zice: „iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat”, prin urmare, de ce nu ne mântuim? Iar Iisus le răspunde: „Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie. Şi să nu ia însutit - acum, în vremea aceasta de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică” (Mc. 10, 29-30). Jertfa pentru Hristos şi Evanghelia Sa nu rămâne niciodată nerăsplătită.

Prietenia dintre Apostoli şi Mântuitorul

În urma chemării la apostolie a celor patru pescari din Galileea, între aceştia şi Hristos s-a legat o prietenie pilduitoare, în ciuda faptului că ucenicii, la început cei patru, apoi şi ceilalţi opt, nu s-au ridicat întotdeauna la nivelul calitativ al prieteniei oferite lor de către Învăţătorul. În cele ce urmează, doresc să ne oprim împreună asupra câtorva aspecte ce vizează relaţia de prietenie dintre Apostoli şi Mântuitorul.

În general, când se vorbeşte despre prietenie, dicţionarele explicative dau definiţii şi definiţii, concluzionând la unison că prietenia este o relaţie afectivă şi de cooperare între două persoane. Este un sentiment de simpatie, respect, afinitate reciprocă dintre două fiinţe umane, care presupune bunăvoinţă, loialitate, bună-credinţă, încredere şi altruism. Mântuitorul aşază prietenia pe alte fundamente, mult superioare celor enunţate, fără a le anula sau dispreţui pe acestea. În duioasa cuvântare de despărţire sunt enunţate fundamentele esenţiale ale prieteniei dintre Mântuitorul şi ucenici:

Iubirea reciprocă: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 34-35). Iubirea dintre ucenici să fie după măsura iubirii Învăţătorului, şi nu după alte criterii. Aceasta este singura în măsură să devină mărturisitoare în lumea în care trăim şi în care domină egoismul, egocentrismul, narcisismul. Aceasta singură poate convinge pe oameni că este posibilă iubirea dintre noi după modelul iubirii lui Iisus faţă de noi. Cu atât mai mult iubirea dintre ucenicii lui Iisus, care sunt modele de iubire şi pentru alţii. Fără această măsură a iubirii care consolidează prietenia, relaţia dintre noi este una falsă, bazată pe interese ascunse şi pur personale, care nu are consistenţă şi trăinicie. Se diluează odată cu diluarea interesului şi dispare, lăsând în locul ei decepţie şi amărăciune sufletească. Or, o astfel de iubire nu poate antrena şi susţine prietenia, iar cei ce o afişează trăiesc într-o continuă amăgire generatoare de neîncredere şi suspiciuni. Poate o astfel de iubire egoistă să transforme, să convingă, să dureze în timp, să devină mărturisitoare? Nicidecum! Iisus avea nevoie de ucenici care să menţină flacăra iubirii dintre oameni nestinsă, iar aceştia să creadă în realitatea unei astfel de iubiri pe baze concrete, pragmatice, şi nu doar pe bază de concepte teoretice, ideatice, fără consistenţă.

Păzirea poruncilor, consecinţa iubirii reciproce: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele!” (In. 14, 15). Fără păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu este posibilă o iubire reciprocă autentică. Cei ce se iubesc unii pe alţii au aceeaşi bază morală de convieţuire, se ghidează după aceleaşi principii, nu fac compromisuri cu imoralitatea, cu minciuna, cu trădarea, ci sunt animaţi de spiritul trăirii lui Hristos şi se fac una cu El.

Pacea, ca liant al comuniunii, şi ca dar al lui Hristos pentru întărirea acestei comuniuni de prietenie. Pacea lui Hristos nu este ca pacea lumii, bazată pe interese egoiste şi imanente, este o stare ontologică de stabilitate duhovnicească, de confort spiritual generator de armonie în gânduri, simţiri, acte. Pacea lui Hristos dă putere, forţă înrâuritoare pentru cei contaminaţi de ea, şi transformă pe cel învăluit de puterea ei miraculoasă în izvor de pace şi linişte pentru cei din jur. Hristos ca Om al păcii nu putea forma pe ucenicii Lui decât în acest spirit, deşi unii dintre ei, vezi cazul lui Petru în Grădina Ghetsimani, dorea să facă dreptate cu sabia, iar Hristos îl mustră spunându-i: „Pune sabia în teacă. Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?” (In. 18, 11). Doar omul cuprins de pacea lui Hristos poate oferi şi altora pacea. În misa catolică s-a păstrat tradiţia ca înainte de comuniunea euharistică, toţi cei prezenţi să îşi poată manifesta sentimentul de împăciuire cu celălalt, oferindu-i chiar dacă doar declarativ pacea: „Pacea să fie cu tine!”, iar în Liturghia ortodoxă preotul de nenumărate ori exclamă: „Pace tuturor!”, iar comunitatea răspunde: „Şi cu duhul tău!” Aceasta este atmosfera sau ambianţa specifică spiritului autentic creştin, pe care a cerut-o Hristos şi ucenicilor Săi.

Egalitatea dintre stăpân şi slugă, nemaiîntâlnită până la Hristos şi care era considerată o gravă abatere de la etica ce domina viaţa publică a Antichităţii: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (In. 15, 13-15). Această deschidere extraordinară spre o nouă filosofie de viaţă propusă de Hristos a revoluţionat lumea şi a structurat toate politicile sociale ale Europei şi ale lumii. Filosofia propusă de Hristos e mult mai mult decât un concept social sau politic, este viaţă din viaţa Sa. Prin întrupare Hristos devine fratele nostru şi noi fraţii Lui.

El a hotărât să ne fie Prieten, nu noi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu” (In. 15, 16).

Misiunea de apostol

Cum ar putea tânărul teolog de azi să se identifice cu exigenţele misiunii de apostol cerute de Mântuitorul? Iată câteva posibile soluţii:

1. Să-şi actualizeze şi să-şi verifice mereu chemarea. Nu ştim când ea s-a ivit, când a apărut. Este posibil ca această chemare a lui Hristos să existe din naştere şi să o fi conştientizat mult mai târziu. Acel „Veniţi după Mine” cred că există în sufletul fiecăruia dintre noi. Dar acel glas al chemării uneori se stinge şi poate chiar dispare pentru câtva timp, dar nu definitiv. Glasul chemării se poate stinge atunci când nu mai conştientizăm consecinţele chemării. Chiar şi atunci când viaţa noastră este încorsetată de păcate, Dumnezeu ne cheamă, pentru că El are un plan bine definit cu fiecare dintre noi. Vă aduceţi aminte de convertirea lui Saul din Tars. Dumnezeu îi porunceşte lui Anania să meargă în cada lui Iuda, unde Saul, cel ce prigonea Biserica, era în rugăciune. Saul îl vede pe Anania în vedenie cum acesta îşi pune mâinile peste el pentru a-şi recăpăta vederea. Anania se împotriveşte, amintindu-i lui Dumnezeu despre trecutul păcătos al lui Saul. Dumnezeu insistă, spunându-i: „Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (F.A. 9, 15).

2. Să ieşim din imobilismul robotizat şi inert al actelor, sau aşa-numitelor „servicii religioase”, prin care de fapt ne transformăm în slujbaşi zilieri, cu un anumit program afişat pe uşa bisericii, nemaiacceptând „deranjul” din afara programului. Un slujitor de vocaţie trece uşor peste aceste bariere. Preoţia lui nu este circumscrisă în tiparele timpului acestei lumi, ci transcende timpul fizic, pentru că slujirea lui este una liturgică, de tot timpul, ba chiar şi dincolo de timp. La Înălţarea Domnului, după ce un nor luminos L-a luat pe Iisus de la ochii Apostolilor, aceştia cuprinşi şi de durerea despărţirii de Învăţătorul lor priveau la cer stând, imobilizaţi oarecum de evenimentul ce se desfăşura sub ochii lor. Atunci, au stat lângă ei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, care le-a zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer?” (F.A. 1, 11). La cer privim nu în stare de repaus, nu imobilizaţi şi încremeniţi în propriile noastre slăbiciuni şi neputinţe, nu lamentându-ne, ci la cer sau la Iisus privim în stare de lucrare duhovnicească, în activitate sfântă, aşa cum de fapt s-a şi întâmplat după întâlnirea cu cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe. Evanghelistul Luca ne spune că ei s-au întors în Ierusalim, într-o încăpere unde obişnuiau să se adune toţi Apostolii, prezenţa lor era pusă sub scutul unităţii, pentru că într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama Lui şi cu fraţii lui. Iar Pogorârea Duhului Sfânt le-a dat forţa şi curajul şi dinamismul şi exuberanţa şi bucuria de a-L vesti pe Hristos Cel înviat pretutindeni. Care a fost consecinţa? „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (F.A. 2, 47).

Preoţia universală

Acestea ar fi câteva sugestii adresate tinerilor teologi, pregătiţi să îmbrace haina misiunii preoţeşti. Dar Evanghelia de azi se adresează şi credincioşilor din Biserică, cei ce sunt mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos. Chemarea la apostolie a fost adresată cu preponderenţă celor patru pescari mai întâi, apoi şi celorlalţi Apostoli, dar ea se răsfrânge şi asupra tuturor celor ce au fost botezaţi în numele lui Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri. Sfântul Apostol Petru vorbeşte şi despre o preoţie universală, în virtutea căreia fiecare membru al Bisericii este chemat să facă lucrător harul Sfântului Duh primit la Botez în viaţa sa personală, dar şi în comunitatea euharistică parohială. „Voi sunteţi «seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt», popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9). Această seminţie aleasă şi preoţie împărătească, acest neam sfânt şi popor agonisit de Dumnezeu sunt şi creştinii de azi. Se ridică oare aceştia la demnitatea preoţiei împărăteşti la care au fost chemaţi prin Botez? Sau chemarea lor de azi este înţeleasă ca o simplă apartenenţă la o confesiune sau alta. Pentru ca această chemare să îşi dovedească veridicitatea, este absolut necesar ca viaţa duhovnicească a creştinilor de azi să fie la fel cu cea a creştinilor din primele veacuri. Stăruinţa în rugăciune şi frângerea pâinii a slăbit considerabil, iar creştinii acestui veac nu mai au o viaţă liturgică serioasă. Arhimandritul Vasilios Bacoianis se întreabă pe bună dreptate: „Cum poate fi liturgizat omul de astăzi? Cum poate fi depăşită distanţa ce separă agonia şi setea omului modern de belşugul vieţii celei noi şi de creativitatea Părinţilor? Sau cum poate fi abolită distanţa ce separă între ele teologia şi viaţa?” Şi tot el este în măsură să dea şi soluţia: „Când se va realiza aceasta, atunci noi curente de apă vor uda pământul nostru însetat şi sevele adânc înrădăcinate ale Tradiţiei noastre ortodoxe vor reînnoi vlăstarele curajului şi ale vieţii noastre. Atunci vom simţi unitatea, unicitatea şi sobornicitatea (catolicitatea) Ortodoxiei, care recapitulează toate”.

Este nevoie aşadar de o liturgizare a omului contemporan, iar apostolii de azi ai lui Hristos să rupă barierele dintre teologie şi viaţă.

Fie ca Bunul Dumnezeu să rânduiască şi azi apostoli demni de chemarea sfântă a Preoţiei, iar aceştia la rândul lor să adauge Bisericii în fiecare moment pe cei ce se mântuiesc. Demnitatea şi sublimitatea Preoţiei sacramentale, ca şi cea a preoţiei împărăteşti, vor avea forţa necesară prin lucrarea Duhului Sfânt să schimbe această lume prin puterea iubirii jertfelnice şi pilduitoare a lui Hristos întrupată în fiecare dintre noi. Amin!