„Veniţi, că, iată, toate sunt gata!”

Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Strămoşi) (Pilda celor poftiţi la cină) Luca 14, 16-24

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că, iată, toate sunt gata! Şi au început toţi, câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor şi trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici. Şi slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slujitor: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.

Textul Evangheliei din Duminica a 28-a după Rusalii ne transmite, în rezonanţa liturgică a pregătirii pentru marele praznic al Naşterii Domnului, un mesaj ce are în prim plan apropierea noastră de Dumnezeu, definită ca o invitaţie - mereu valabilă - la Cina euharistică. Fragmentul din Sfânta Evanghelie după Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, capitolul al 14-lea, versetele 16-24, conţine relatarea pildei cinei celei mari sau a celor chemaţi la cină. De fiecare dată când citim această pildă regăsim, fără excepţie, tensiunea dată de diferenţa între cei care, pe de o parte, ratează printr-un refuz ancorat în necesităţile curente ale vieţii intrarea la cină şi bucuria comuniunii, şi cei care, aşezaţi la răscruce de drumuri sau de viaţă, sunt atraşi cu o forţă de iubire ce nu poate fi cuantificată spre bucuria împreună-cinării cu Dumnezeu.

Din această tensiune a poziţionării noastre prin răspuns personal la invitaţia continuă a lui Dumnezeu pentru comuniunea cu El, se pot naşte, acolo unde sensibilitatea lecturii nu a fost încă scufundată în reflexe formale, întrebări esenţiale despre sensul vieţii noastre, despre finalitatea existenţei, despre modul în care ajungem să ne legăm de lucruri materiale sau despre modul în care în cele mai cumplite momente ale existenţei suntem salvaţi de puterea lui Dumnezeu care nu ne lasă în afara comuniunii cu El.

O invitaţie pentru toţi

Pilda celor chemaţi la cină, rostită de Mântuitorul în Ierusalim, are un scenariu simplu, bazat pe două tipuri de atitudini. Un om oarecare, expresie înţeleasă în registrul pildelor Mântuitorului ca numindu-L de fapt pe Însuşi Dumnezeu, organizează o cină mare, la care îi cheamă pe mulţi. Neprecizând un număr exact, ci din contră, alegând să utilizeze acest mod de generalizare, pilda se deschide prin accentul care este pus pe universalitatea chemării oamenilor la comuniunea cu Dumnezeu. Suntem învăţaţi practic că invitaţia este pentru toţi, oameni din toate categoriile sociale şi din toate epocile. Oameni cu orice fel de probleme sau orice fel de realizări, împliniţi sau neîmpliniţi, puternici sau slabi, în momente de bucurie sau de disperare, suntem cu toţii atinşi de cuvintele „Veniţi, că, iată, toate sunt gata!“. Dumnezeu ne-a dăruit o viaţă şi ne-a pregătit pentru comuniunea cu El. Cele ale lui Dumnezeu sunt gata, pregătite pentru răspunsul nostru. Cina euharistică la care suntem chemaţi răstoarnă preconcepţiile noastre despre sensul vieţii şi ne arată că, în fond, cel mai important lucru în viaţă, dincolo de realizări ierarhice sau materiale, rămâne răspunsul nostru concret la chemarea, atât universală, cât şi personală, a lui Dumnezeu.

Primul tip de atitudine pe care pilda ni-l oferă spre meditaţie este cel al refuzului. Un refuz venit nu din preconcepţii specifice ateismului sau indiferentismului religios. Ci un refuz diplomat, conştient, cât se poate - la prima vedere - de politicos. Primul dintre cei care ratează comuniunea cu Dumnezeu îşi cere iertare pentru faptul că şi-a cumpărat ţarină şi trebuie să iasă să o vadă. Un al doilea şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi trebuie să îi încerce. Un al treilea şi-a luat femeie şi nu poate veni. În modul nostru de gândire modern axat pe prioritizarea nevoilor, în care cele de bază (fizice, materiale, primare) sunt îndreptăţite ca fiind primele în ierarhia supravieţuirii, am putea deduce că toate aceste scuze rămân îndreptăţite în faţa lui Dumnezeu. Însă mesajul evanghelic ne arată că indiferent de urgenţele materiale, spiritualul domină finalitatea şi împlinirea vieţii. Şi mai mult decât atât, aflăm că legarea noastră de materie şi înţelegerea lumii ca spaţiu exclusiv al supravieţuirii ne conduce în cele din urmă spre ratarea întâlnirii cu Dumnezeu. În fond, toate sunt importante, dar mai importantă decât toate este chemarea lui Dumnezeu. Exegeza patristică asupra celor trei refuzuri din pilda celor chemaţi la cină pune accentul de fiecare dată pe consecinţele nefaste ale legării omului de cele materiale. Dorinţa de a poseda pământul, simbol al trupescului, din care însuşi trupul omului se trage, înseamnă punerea sufletului, a suflării de viaţă dumnezeiască în om, pe plan secund. Cele cinci perechi de boi ce necesită a fi testate nu sunt altceva - în plan simbolic - decât cele cinci simţuri ale trupului, care cer mereu a fi testate atunci când există o înţelegere pătimaşă a realităţii înconjurătoare. Femeia utilizată aici, în limbaj specific epocii, ca o scuză pentru retragerea de la comuniunea cu Dumnezeu nu face altceva decât să evidenţieze limitarea profundă a omului în faţa dependenţelor fizice ce nu duc decât la o parazitară şi lipsită de adevăr împlinire a omului numai prin trup.

Un „iartă-mă“ spus formal nu poate acoperi distanţa dintre Dumnezeu şi om

Ceea ce frapează în textul Evangheliei este însă modul în care toţi cei care refuză invitaţia lui Dumnezeu îşi cer, în cele din urmă, iertare. Am putea să îi suspectăm de formalism grosier, sau chiar să înţelegem că în adâncul lor există o părere de rău, manifestată însă sub forma unei neputinţe contextuale. Din acest punct de vedere, cuvintele „Te rog, iartă-mă!“ ar trebui să ne facă - dacă am înţelege textul biblic după criteriile sociale valabile astăzi - să primim cu relativă clemenţă refuzul fiecăruia în parte. Însă Dumnezeu nu primeşte cu gând de iertare un refuz care vine din lipsa de voinţă a omului de a se dezlipi de cele materiale. Pilda celor chemaţi la cină ne arată conţinutul evident negativ al unui refuz personal, raţional şi formal al omului faţă de invitaţia lui Dumnezeu pentru comuniune. Această reacţie ne arată că o cerere de iertare fără revenirea concretă la Dumnezeu, fără un minimal gest autentic de apropiere de Dumnezeu, nu depăşeşte niciodată nivelul păgubos al formalismului şi, implicit, nu are valoare în logica prezenţei mântuitoare la cină. Pentru că atunci când Îi transmiţi lui Dumnezeu, prin ceea ce alegi să faci, că El este mai puţin important în viaţa ta decât cele create de Însuşi Dumnezeu, nu ai cum să te regăseşti în comuniune cu El. Un „iartă-mă“ spus formal, fără vindecarea rănii despărţirii, nu poate acoperi distanţa dintre Dumnezeu şi om. Am putea încerca - la limita principiilor exegetice specifice tradiţiei răsăritene - o întrebare pe marginea naraţiunii acestei pilde, în acord cu celelalte pilde din Evanghelia după Luca, în care sunt menţionate despărţiri dintre om şi Dumnezeu (în special Pilda fiului risipitor, Luca 15, 11-32): i-ar fi primit în cele din urmă Dumnezeu pe cei trei beneficiari ai acestei invitaţii la cină? Probabil că da, dar numai în urma unei treceri reale, prin trezire de sine şi prin lucrarea proprie a voinţei îndreptate spre bine, de la starea de absenţă la cea de prezenţă. Nu întâmplător, concluzia legată de aceşti trei bărbaţi este plasată la sfârşitul pildei, pentru că Dumnezeu aşteaptă până în ultima clipă întoarcerea omului: „Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.“

Împărăţia lui Dumnezeu - un spaţiu al împlinirii

Partea a doua a pildei celor chemaţi la cină ne detaliază lucrarea lui Dumnezeu de aducere la Sine, la Cina euharistică a Împărăţiei lui Dumnezeu, a tuturor celor neîmpliniţi din punct de vedere material sau trupesc. Valorile consacrate în diferitele ierarhii sociale - dar care toate au ca numitor comun legarea omului de cele materiale - sunt acum răsturnate în această pildă printr-o lucrare de unire cu Dumnezeu a celor care pun sufletul mai presus de trup. Acum chemarea universală a lui Dumnezeu, publică şi directă, îi vizează pe toţi cei săraci, neputincioşi, pe cei orbi şi şchiopi, pe cei care nu se împlinesc în valoarea materială sau prin trup. Împărăţia lui Dumnezeu nu este prezentată ca un spaţiu al neputinţei fizice, ci ca un spaţiu al împlinirii cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Din pieţele cetăţii şi de pe uliţe - expresii ale unei libertăţi faţă de materie, ale unui mod de viaţă nelegat de proprietăţi şi dependenţe - sunt chemaţi, aduşi, siliţi să vină cei care răspund chemării lui Dumnezeu în viaţa omului. Casa lui Dumnezeu, trupul Bisericii, se umple cu cei care nu îşi găsesc reazem şi temei în viaţă prin aparente împliniri egoiste, ci răspund afirmativ, simplu şi sincer, la chemarea lui Dumnezeu.

Ceea ce frapează în această a doua parte a pildei este modul aparent autoritar cu care Dumnezeu îi sileşte (anankázo, a invita, a forţa, a constrânge, a sili) pe cei dezrobiţi din patimile trupului să vină în bucuria Împărăţiei Sale. La o primă lectură, am putea înţelege această presiune ca expresie a unei forţe ce nu ţine cont de libertatea omului. Dar dacă facem exerciţiul unei înţelegeri detaşate de modul nostru de viaţă împlinit în materie - mod care marchează şi înţelegerea textului biblic -, vom vedea că silirea rămâne de fapt singura opţiune corectă a lui Dumnezeu faţă de cei care sunt liberi de trup şi de multiplele dependenţe faţă de trup. Nu de puţine ori ne regăsim chiar noi înşine, fără exagerare, în situaţia celor „de prin pieţe“, aşa-zişi oameni fără căpătâi sau temei bun în viaţă, noi înşine căutători fără repere ai unor răspunsuri la întrebări legate de sensul vieţii şi al împlinirilor noastre pe pământ. Aşezaţi fără voia noastră la răspântii sau intersecţii unde trebuie să alegem între bine şi rău, neputincioşi în variate situaţii, ologi şi orbi într-o lume în care la discernerea adevărului se ajunge din ce în ce mai greu şi în care binele se face din ce în ce mai puţin vizibil, actori neputincioşi într-o lume secularizată ce urmează un scenariu străin nouă, suntem şi noi „siliţi“ spre existenţa cea bună, pururea bună, cu Dumnezeu. Şi mulţumim lui Dumnezeu pentru această silire. Dacă am înţelege cu adevărat situaţia cumplită a crizelor pe care oamenii le parcurg în varii momente ale vieţii, dacă am fi mai atenţi la zbaterea în neputinţă a omului contemporan, nu am putea cere în cele din urmă de la Dumnezeu decât această veritabilă manifestare de forţă şi de iubire a Sa faţă de noi.

Voinţa omului, singura oprelişte de a participa la Cina fără de margini

De atâtea ori ne scandalizăm de răul din jurul nostru şi ne dorim să putem face orice pentru un dram de dreptate. Şi în astfel de situaţii am face chiar orice, mergând şi până la forţarea lucrurilor, ca măcar puţină dreptate să se facă. Înţelegând această realitate dată de neputinţele noastre cotidiene, am mai putea spune că manifestarea de forţă iubitoare din pilda celor chemaţi la cină mai poate fi înţeleasă ca împotriva libertăţii omului? Cine nu se ascunde de lumină înţelege, de fapt, cât de bună este lumina şi nu îşi poate dori altceva decât bucuria vieţii în lumină, chiar şi până la nivelul de a fi silit să rămână în această bucurie.

Şi cu toate aceste invitaţii repetate, refuzuri şi siliri, încă mai este loc în casa lui Dumnezeu! Abandonând registrele matematice ale unei cine pământeşti în care totul este calculat în limitele umane, Cina lui Dumnezeu se arată ca o cină fără de margini, în care singura limită este voinţa omului de a participa, de a se lăsa silit de forţa iubirii infinite a lui Dumnezeu, sedus de lumina şi de bucuria comuniunii fără de margini cu Dumnezeu. Din expresia „s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc“ putem discerne sensul nădejdii în viaţa creştină. Pe temeiul acestor cuvinte evanghelice ştim că avem un loc pregătit de Dumnezeu în comuniunea Sa, în care ne aşteaptă, şi care ne este oferit cu dragoste cu condiţia înaintării noastre continue şi ferme în Dumnezeu, prin pocăinţă şi voinţă îndreptată spre bine.

Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii se deduce şi din dorinţa Tatălui ca această casă a comuniunii să fie plină. „Ca să mi se umple casa“ înseamnă dorinţa lui Dumnezeu de a-i avea în comuniunea tainică a Cinei veşnice din Împărăţia Sa pe toţi oamenii aduşi la existenţă şi mângâiaţi, prin aceasta, de o chemare la demnitatea cea unică de casnici ai lui Dumnezeu. Să ajungi în casa lui Dumnezeu, să te bucuri de Cina Împărăţiei lui Dumnezeu, toate acestea sunt expresii ale lucrării sfinţeniei în lume - în Biserica lui Hristos - şi dincolo de lume - în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Finalitatea euharistică a vieţii

Viaţa ca o invitaţie la Cina euharistică a Domnului nostru Iisus Hristos este tema principală a pildei cinei celei mari, pildă care încununează liturgic mesajul Bisericii de chemare şi de pregătire a creştinului pentru sărbătoare, în aceste zile de aşteptare în rugăciune şi post a tainei Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

De la răspântiile propriilor noastre încercări, finalitatea euharistică a vieţii ni se arată atât prin textul biblic al Evangheliei acestei duminici, cât şi prin exerciţiile duhovniceşti propuse în această perioadă de post în Biserică, pentru abandonarea legăturii exagerate cu cele materiale şi pentru intrarea noastră în ceata celor care în ochii lumii sunt consideraţi nefericiţi, dar care se bucură de comuniunea vie cu Dumnezeu. În Biserică ne eliberăm de prejudecăţi şi de false motive. De formalisme care ascund de fapt patimi adânc înrădăcinate în suflet şi de înţelegeri sociale deformate cu privire la adevăratele valori şi bucurii ale vieţii. „Veniţi, toate sunt gata!“ sunt cuvintele care ne trezesc din letargia amânării dureroase şi fără sens a întâlnirii cu Dumnezeu şi care ne aduc în pragul unei alegeri cât se poate de urgente. La această chemare, noi cum vom răspunde?