Vindecarea slăbănogului - o arvună a învierii noastre

Duminica a 4-a după Paşti (a Slăbănogului) Ioan 5, 1-15

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă! Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.

Hristos a înviat!

În aceste binecuvântate zile, când vestirea Învierii lui Hristos devine salut pe buzele noastre, chipurile se înseninează, măcar puţin, iar bucuria duhovnicească odihneşte în suflete. Prezenţa noastră la Sfânta Liturghie, şi nu în tabăra scepticilor care-şi vor lua plata lor, arată credinţa noastră în Hristos Cel răstignit şi înviat.

Vindecarea de la Vitezda - semn al Învierii

Nu este greu să vedem că însoţirea noastră, dincolo de timp, cu ucenicii Mântuitorului şi femeile mironosiţe pe drumul credinţei se continuă, la fel de firesc, prin aducerea aminte a câtorva dintre minunile săvârşite de Hristos în timpul propovăduirii Sale: vindecarea slăbănogului la scăldătoarea Vitezda, renaşterea sufletului femeii samarinence în cetatea Sihar şi tămăduirea orbului din naştere. De ce oare nu s-a continuat şirul arătărilor lui Hristos Cel înviat? Mântuitorul ne cheamă să descoperim învierea ca stare şi taină care se lucrează în noi, nu doar ca o realitate din afara noastră pe care o acceptăm sau dimpotrivă. Prin aceasta, Biserica ne călăuzeşte la şcoala Învierii, înţelegând că tot ceea ce Hristos a făcut şi face pentru fiecare om este înviere şi pregătire pentru Împărăţia cea veşnică. În acelaşi timp, răspunsul omului regăsit în fapte şi viaţă curată devine expresia cea mai concretă a învierii sufletului încă din această viaţă.

Poate mai mult decât oricând în orizontul anului liturgic suntem provocaţi să vedem cum ne simţim în duhul Învierii, cât reuşim să păstrăm prospeţimea bucuriei şi a păcii lăuntrice pentru care toată cuviinţa Postului Mare ne-a susţinut. Pacea lui Hristos, „care covârşeşte orice minte“ (Filipeni 4, 7), este dată ucenicilor încă înainte de Pătimirea Sa, spre întărirea lor: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze“ (Ioan 14, 27). Aceeaşi pace este împărtăşită şi după Înviere, spre încredinţarea ucenicilor. Învierea a născut credinţa Apostolilor, iar moartea lor pentru Evanghelie a confirmat Învierea Blândului Păstor care Şi-a dat viaţa pentru oile Sale (Ioan 10, 11). Ei au propovăduit cu inima şi cu entuziasmul pe care îl dă Adevărul.

Recunoaştem parţial în această relatare Evanghelia rostită la rânduiala Sfeştaniei. Aici însă, textul se continuă, descriind minunea vindecării unui om paralizat de mulţi ani. Ea a avut loc într-o zi de sâmbătă la scăldătoarea Vitezda, în partea de nord a Templului, aproape de poarta prin care oile erau aduse pentru jertfă. Ce loc tânguitor, plin de suferinţa şi durerea celor bolnavi şi neputincioşi, dar şi de aşteptarea izbăvirii printr-o minune, în mijlocul cetăţii fremătând de oameni! Cele cinci pridvoare nu simbolizează altceva decât stâlpii Torei, primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, iar cei 38 de ani de suferinţă şi singurătate rememorează anii rătăcirii în pustiu, după eliberarea din robia egipteană (Deuteronom 2, 14).

Auzind cuvântul Său mântuitor şi privind „chipul desăvârşit al lui Dumnezeu“, întâlnirea cu Hristos este deopotrivă revelatoare, dar şi bulversantă. Este ca o judecată înaintea Judecăţii de obşte. De fapt, judecata lui Dumnezeu - ne încredinţează părintele Alexander Men - începe odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. El a zis că a venit nu ca să judece lumea, ci ca să o mântuiască. Or, mântuirea a devenit posibilă odată cu Întruparea. Chipul lui Hristos devine „un tribunal viu în faţa conştiinţei noastre“. Tocmai de aceea perspectiva eshatologică este anticipată, iar planurile se întrepătrund: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este“ (Ioan 5, 25).

Întâlnirea cu Hristos - minunea cea mare a vieţii

Mântuitorul vine la om, Om făcându-Se prin Întrupare, nu ca să-l ajute să intre în apă, ci pentru a-l tămădui doar prin cuvânt, aşa cum cântăm şi la slujba Utreniei: „Doamne, pe slăbănogul nu scăldătoarea l-a vindecat, ci cuvântul Tău l-a înnoit“. Apropiindu-Se şi întrebându-l: „Vrei să te faci sănătos?“, Mântuitorul nu-l vindecă forţat, ci face apel la voinţa lui, ca să-şi dorească însănătoşirea la care să participe el însuşi. Este interesant că nu-i răspunde direct lui Hristos, ci îi spune oful lui printr-un cuvânt tulburător: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până vin eu, altul se coboară înaintea mea“. E minunat să vezi că Hristos va face pentru cel mai neputincios dintre toţi acei oameni bolnavi şi betegi ceea ce apa tulburată făcea pentru cel mai puternic dintre ei. Minunea de la Vitezda arată împlinirea profeţiilor şi a vremilor mesianice, după cuvântul profetului Isaia: „Întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru! El va veni şi ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ însetat“ (Isaia 35, 4-6).

Sub aceeaşi inspiraţie, profetul Iezechiel descria vedenia în care îngerul Domnului l-a dus la uşa templului şi i-a arătat apa care ţâşnea de sub partea dreaptă a templului, curgând spre răsărit şi vărsându-se în mare (Iezechiel 47,

1-9). Viziunea profetică descoperea „apa cea vie“ izvorâtă din coasta dătătoare de viaţă a lui Hristos, atunci când „templul trupului Său“ (Ioan 2, 21) a fost străpuns cu suliţa; totodată, revărsarea apei în mare prefigura universalitatea mântuirii prin Jertfa lui Hristos şi lucrarea Bisericii până la marginile lumii.

Nici nu ştim ce era mai greu de purtat la acest om: suferinţa şi mâhnirea date de neputinţa trupească, revolta pentru starea lui sau chinul singurătăţii? Într-o lume plină de zeităţi, cum a fost Antichitatea, Diogene căuta un om; într-o modernitate centrată pe om, Nietzsche, în nebunia lui, caută pe Dumnezeu. Totuşi, cât de simplu este: de două mii de ani iubirea lui Dumnezeu pentru oameni are un chip şi un nume: Iisus Hristos!

Când este vorba de boala altora, toţi ne pricepem, ne dăm cu părerea, împărţim generos sfaturi şi îndemnuri, asta dacă nu judecăm tăios şi infailibil boala ca o consecinţă a cine ştie ce păcate. Este mai greu să înţelegem însă boala noastră atunci când ea dă buzna peste noi, cei care socoteam că ne cunoaştem suficient, că suntem tari şi simţim voia lui Dumnezeu. Şi în acest punct Evanghelia ne aduce lumină şi ne arată drumul. Nu cred că este om care să nu fi întâlnit oameni aflaţi în suferinţă, dar plini de bucurie, o bucurie pe care cei sănătoşi nu o au.

De ce nu i-a tămăduit pe toţi cei care aşteptau vindecarea la apa Vitezdei? Hristos nu vine doar ca un tămăduitor al trupului, ci restaurează cu totul firea omului, înflorind din nou chipul său (Sfântul Grigorie al Nyssei). Reîntâlnindu-l în templu, Mântuitorul îi spune: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“. Prin aceste cuvinte ni se arată adevărata stare de bine a omului, însoţind vindecarea trupului cu începutul bun al îndreptării vieţii, având de acum Om alături, Hristos Mântuitorul. Mulţumirea vindecării lăuntrice devine în sufletul omului râvnă de a-L propovădui pe Hristos, de a vesti celorlalţi cât de minunat este numele Lui în tot pământul (Psalmi 8, 1).

Vitezda noastră este Biserica, loc sfânt de izbăvire şi tămăduire, de ajutor întreolaltă, având convingerea că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus sunt, pogorându-se de la Părintele luminilor“. În aşteptarea venirii Duhului Sfânt, suntem ca o familie care, trecând prin încercări, rămâne unită şi totul e mai uşor.