Arheologie biblică: Moartea şi ritualul funerar la evrei

Cele două principii care guvernau trecerea în lumea de dincolo la vechii iudei sunt Kevod Ha-Met (onorarea celor morţi) şi moartea, văzută ca un fapt natural. Primul principiu are o importanţă deosebită, deoarece pentru israeliţi corpul trebuia tratat cu respect şi grijă, din momentul morţii, până în clipa îngropării. Moartea este considerată un proces natural, pentru că face parte din ciclul vieţii, iar corpul se reîntoarce în pământ, de acolo de unde a venit.

În mod tradiţional, corpul se spală pentru îngropare. Acest proces se numeşte „taharah“ adică „purificare“ şi este îndeplinit de o persoană responsabilă pentru îngrijirea corpului, care spune şi rugăciuni pentru iertarea păcatelor celui decedat. Trupul se spală, dar nu se îmbălsămează, pentru că îmbălsămarea este considerarată o violare a tradiţiei evreieşti care împiedică procesul natural de descompunere. Corpul, o dată spălat, este învelit într-o pânză albă de in, numită „tachrichim“, iar ochii şi gura trebuie închise. Unii evrei doresc să fie înveşmântaţi în şalul lor de rugăciune „tallit“, căruia i se taie marginile, pentru a arăta că acest şal nu mai poate fi folosit de o altă persoană. Lipsa ornamentelor şi podoabelor, a veşmintelor scumpe face ca persoanele moarte să fie egale în faţa morţii, indiferent dacă sunt bogate sau sărace.

Tradiţia evreiască încurajează simplicitatea îngropăciunii. Se foloseşte un sicriu simplu din lemn, acoperit, deoarece se consideră că este lipsă de respect ca oamenii să se uite la persoana decedată care nu îi mai poate privi. Lângă trupul persoanei decedate se află în permanenţă cineva până în momentul îngropăciunii. O lumânare stă aprinsă la capul decedatului şi se citesc psalmi.

Serviciul funerar avea loc în sinagogă. Înmormântarea corpului se făcea cât mai repede cu putinţă. În timpul lui Iisus, înmormântarea avea loc la asfinţitul soarelui în ziua morţii (ziua iudaică începea la asfinţit şi se sfârşea la următorul asfinţit).

La înmormântare luau parte bocitori, care puteau fi: părinţii, soţul sau soţia, copiii, care nu purtau haine noi. Bocitorii aruncau pământ în groapă. La mormânt se recita şi o rugăciune în amintirea celui mort.

După înmormântare, familia se întorcea acasă pentru Seudat Havraâah - „masă de consolare“ dată rudelor, prietenilor şi vecinilor. Masa este un simbol al continuării vieţii. Înainte de a intra în casă, membrii familiei se spală pe mâini.

O lumânare care arde timp de şapte zile semnifică începutul - „Shiva“ - a perioadei de doliu. Tradiţia iudaică împarte perioada de doliu în trei etape successive:

1. „shiva“: prima perioadă a doliului, care ţine şapte zile, când cei ce-l plâng pe decedat îşi întrerup lucrul şi stau acasă pentru a primi vizitatori care-i consolează. Prietenii şi vecini dau mese şi au grijă de sarcinile zilnice ale bocitorilor.

2. „sheloshim“: care înseamnă „30“ este perioada când bocitorii se întorc la lucru sau la şcoală. În timpul acestei perioade, cei care ţin doliu nu se rad, nu se tund, nu-şi taie unghiile, nu poartă haine curate şi nu merg la petreceri.

3. „unsprezece luni“: după ce „sheloshim“ ia sfârşit, timp de unsprezece luni, persoanele îndoliate vor recita zilnic din „Kaddish“- rugăciune de slavă adresată lui Dumnezeu.