Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei „Atâta vreme cât urlau apele şi izbeau corabia...“

„Atâta vreme cât urlau apele şi izbeau corabia...“

Un articol de: Lucian Apopei - 16 Dec, 2008

Facerea 7, 24: „Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de zile.“

Sfânta Scriptură ne relatează din nou date referitoare la potop într-un mod precis - prin prezentarea unor numere exacte - din vremuri demult trecute. Detaliile reliefate în versetul de faţă stau mărturie - dacă mai era nevoie - asupra veridicităţii evenimentelor descrise, atestare a memoriei care s-a păstrat vie în conştiinţa supravieţuitorilor de la potop şi a urmaşilor lor. Numărul o sută cincizeci a fost interpretat în istoria literaturii patristice atât prin prisma numărului mare de zile, cât şi simbolic, ţinându-se cont de structura lui. „Numărul 150 era notat prin literele qof (100) şi num (50), prima şi ultima literă a numelui Cain. Poate că astfel se dă de înţeles că a pierit toată descendenţa lui Cain, fără a i se mai pomeni numele“, scrie părintele Ioan Sorin Usca în comentariul său la Cartea Facerea.

Durata celor 150 de zile, timp în care „apa a crescut mereu pe pământ“, a fost fatală „trupurilor stricate“ de pe pământ, dar trebuie să fi fost înfricoşătoare şi grea de suportat şi pentru membrii ambarcaţiunii. „Atâta timp au stat înălţate apele! Gândeşte-te acum, iarăşi, la sufletul mare al dreptului Noe şi la covârşitoarea lui bărbăţie. Ce n-a simţit Noe, când îşi închipuia cu mintea şi vedea, ca să spun aşa, cu gândul trupurilor oamenilor, trupurile animalelor, curate şi necurate, măturate de moartea obştească şi amestecate unele cu altele, fără nici o deosebire între ele?! Şi pe lângă asta, iarăşi, când se gândea la pustietatea, la singurătatea, la viaţa lui plină de durere; dar nici o parte n-avea nici o mângâiere; nu-l mângâiau nici întâlnirile cu cei din corabie, nici vederea lor şi nici nu ştia precis câtă vreme avea să mai stea în închisoarea aceea. Atâta vreme cât urlau apele şi izbeau corabia, frica lui Noe creştea în fiecare zi. La ce bine se putea aştepta când vedea că vreme de o sută cincizeci de zile apele rămâneau la fel, că se ridicau în înălţime şi nu scădeau deloc?“, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Prin acest verset se încheie cel de-al şaptelea capitol al cărţii Facerea, care s-a preocupat în mod deosebit de prezentarea dezastrului care a cuprins lumea păcătoasă în vederea îndreptării ei prin spălarea intenţiilor păcătoase şi îndreptarea lor prin alegerea unui drept, în persoana lui Noe, care să ducă mai departe, dincolo de potop, germenele umanităţii.