Biblia - verset cu verset: Apa, dar şi pedeapsă pe pământ

Facere 2, 6:

„Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.“

Acest verset reliefează complementaritatea dintre elementele naturii, în cazul de faţă dintre pământ şi apă. Chiar dacă „nu era nimeni ca să lucreze pământul“ şi chiar dacă „Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie“ (după cum am aflat din versetul de ieri), pământul se putea bucura de prezenţa apei, fiind îndeplinite astfel condiţiile pentru ca acesta să poată întâmpina pe cel pentru care a fost creat, omul, şi să odrăslească apoi toate roadele de care acesta avea nevoie.

În Sfânta Scriptură, apa simbolizează în primul rând viaţa, apoi curăţia sau darurile Duhului Sfânt, dar pentru unii, care s-au abătut de la norme, trăind în păcat, poate însemna şi pedeapsă, element al persecuţiilor sau al necazurilor de tot felul, după cum spune psalmistul: „Mântuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu. Afundatu-m-am în noroiul adâncului, care nu are fund; Intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit“ (Psalm 68, 1-3), însă, chiar şi „stihiile care sunt potrivnice prin lucrările lor unele altora, chiar ele slujesc poruncii Creatorului“, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aceeaşi dualitate a apei ce scaldă pământul o regăsim explicată şi în scrierile Sfinţilor Părinţi care au tâlcuit Sfânta Evanghelie. „Vom vedea că pe unii îi înneacă, iar în faţa altora se dau în lături, ca să treacă nevătămaţi. Aduceţi-vă aminte de Faraon, de egipteni şi de poporul evreilor. Aceştia, în frunte cu Moise, la porunca Stăpânului, au trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii cu faraon, vrând să meargă pe aceeaşi cale ca şi iudeii, au ajuns sub valuri şi s-au înnecat. Astfel şi stihiile au ştiut să respecte pe slujitorii Stăpânului şi să-şi îndeplinească lucrările lor“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. (