Biblia verset cu verset: Cât de mult contează pentru omenire bunătatea unui singur om!

Facerea 6, 8: „Noe, însă, a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu.“

Versetul de mai sus ne arată motivul pentru care Dumnezeu nu a pierdut lumea întreagă, aşa cum menţionase autorul biblic - în versetul anterior - că se poate întâmpla: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut“. Aflată într-o stare păcătoasă jalnică, omenirea se îndrepta spre pieire. Existenţa lui Noe a făcut însă ca existenţa lumii să nu fie compromisă. Practic, datorită bunătăţii sale, dacă putem exprima astfel găsirea harului înaintea lui Dumnezeu, lumea a fost salvată de la dispariţie.

Ce reprezintă însă acest „har“ pe care versetul îl menţionează? Cuvântul vine din limba greacă, traducând, alături de alţi termeni, ebraicul hen/hesed, # îndurare, binefacere, bunăvoinţă. Termenul menţionat în acest verset nu are rezonanţa pe care o va căpăta în Noul Testament, el nu este încă un concept teologic, ci înseamnă - atunci când se referă la Dumnezeu - orice fel de îndurare sau bunăvoinţă a Sa, de la salvarea ocrotitoare, ca în textul de faţă, sau cel întâlnit la Amos 5, 15 („Urâţi răul şi iubiţi binele şi hotărâţi judecata cea dreaptă la porţi, poate că Domnul Dumnezeu Savaot Se va milostivi de cei rămaşi ai lui Iosif“), până la privilegiul comuniunii depline cu Dumnezeu, întâlnit în fragmentul de la Ieşirea, capitolul 33, versetele 12-17: „Atunci a zis Moise către Domnul: «Iată, Tu îmi spui: Du pe poporul acesta, dar nu mi-ai descoperit pe cine ai să trimiţi cu mine, deşi mi-ai spus: Te cunosc pe nume şi ai aflat bunăvoinţă înaintea ochilor Mei. Deci, de am aflat bunăvoinţă în ochii Tăi, arată-Te să Te văd, ca să cunosc şi să aflu bunăvoinţă în ochii Tăi şi că acest neam e poporul Tău». Şi a zis Domnul către el: «Eu Însumi voi merge înaintea Ta şi Te voi duce la odihnă!». Zis-a Moise către Domnul: «Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, atunci să nu ne scoţi de aici, căci prin ce se va cunoaşte cu adevărat că eu şi poporul Tău am aflat bunăvoinţă înaintea Ta? Au nu prin aceea ca Tu să fii însoţitorul nostru? Atunci, eu şi poporul Tău vom fi cei mai slăviţi dintre toate popoarele de pe pământ». Şi a zis Domnul către Moise: «Voi face şi ceea ce zici tu, pentru că tu ai aflat bunăvoinţă înaintea Mea şi te cunosc pe tine mai mult decât pe toţi»“.

Deşi această bunăvoinţă presupune o deplină libertate a manifestării ei, semnele îndurării divine nu se arată decât provocate şi motivate de o situaţie limită, de demnitatea sau rugămintea clară a celui ce se va bucura de ocrotirea ei, iar Noe a dovedit din plin, după cum vom afla în versetele următoare, că este o personalitate religioasă capabilă a se încadra în ambele situaţii.