„În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, a zis cineva către El: Te voi însoți oriunde Te vei duce. Și i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece
Biblia - verset cu verset: „Cel ce aude glasul Meu şi crede Celui ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu vine“
Facerea 5, 23: „Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani.“
Lui Enoh i se atribuie cea mai scurtă durată de viaţă pe pământ dintre patriarhii de până la Noe, durată care reprezintă însă un număr perfect, acela al unui an solar, 365. Prin caracterizarea pe care Sfânta Scriptură, în diverse pasaje ale ei, o face lui Enoh, rezultă că acesta este tipul drepţilor şi al sfinţilor, învrednicindu-se a fi mutat direct cu trupul la cer. Tradiţia spune însă că Enoh, împreună cu Sfântul Prooroc Ilie, mutat şi el cu trupul la cer, se va întoarce pe pământ la sfârşitul lumii, moment cand vor cunoaşte şi ei sfârşitul trupesc, pentru a se bucura mai apoi de veşnicia comuniunii cu Dumnezeu în împărăţia cea fără de sfârşit. La teologul ortodox francez Olivier Clement întâlnim o teologie a eshatologiei aşa cum reiese ea din Sfânta Scriptură, explicată în sensul în care viaţa veşnică poate fi pregustată încă de aici, de pe pământ. Această fază din urmă a existenţei, cea veşnică, e fericită pentru cei ce au primit pe Dumnezeu şi au dezvoltat comuniunea cu El, fericirea ei constând în desăvârşirea comuniunii cu El; sau e nefericită, dacă am refuzat trăirea cea sfântă bineplăcută Lui. Spre această desăvârşire finală în Dumnezeu, gândită dinainte de veci, ar fi înaintat lumea dacă nu s-ar fi produs căderea strămoşilor. Deci cu această ţintă a creat Dumnezeu lumea. Dacă n-ar exista această fază finală, ar fi zadarnică toată viaţa noastră pământească cu Dumnezeu. De aceea, creştinii cred că însuşi sensul vieţii s-a împlinit în Hristos, întrucât El a dat posibilitatea să se ajungă la desăvârşirea finală şi la viaţa de veci. Desigur şi celelalte religii cred într-o eshatologie şi prin aceasta atribuie un sens vieţii pământeşti. Dar se poate afirma că numai Hristos care a înviat ne dă o siguranţă obiectivă despre viaţa viitoare şi că numai comuniunea cu El, întrupat şi înviat ca om - comuniune cu Persoana dumnezeiască eternă, întrupată pentru vecie ca om şi intrată ca atare în relaţie intimă veşnică cu noi -, este o comuniune care ne asigură ca persoane pentru veşnicie, deci ne asigură o adevărată fericire eternă, conştientă şi deplină. Pentru credinţa creştină, dar şi pentru judecata obiectivă, viaţa viitoare în care ne menţinem eterni ca persoane este decisivă pentru sensul vieţii pământeşti, întrucât ea are nu numai forma unei vieţi eterne fericite pentru cei ce au acceptat în Hristos un sens deplin al vieţii pământeşti, ci şi a unei vieţi eterne nefericite pentru cei ce n-au acceptat acest sens. Cei ce cred în Hristos-Domnul trăiesc din viaţa Învierii Lui, fiind morţi întrucâtva vieţii de păcat şi veacurilor dinainte, eonului lumii acesteia: „Amin, amin, zic vouă, că cel ce aude glasul Meu şi crede Celui ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24).