„În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, a zis cineva către El: Te voi însoți oriunde Te vei duce. Și i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece
Biblia - verset cu verset: „Cel ce este pricina începutului este şi pricina celor ce urmează“
Facerea 18, 19: „Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit.“
Iată că Dumnezeu îşi arată încrederea în patriarhul Avraam ca într-un demn beneficiar al făgăduinţelor divine. Mai mult, acestea se vor răsfrânge şi asupra urmaşilor săi care vor umbla în calea Domnului. Forma textului de mai sus diferă în alte traduceri ale Scripturii, astfel că prima parte, „că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate“, o regăsim şi sub forma „că ştiu că el va învăţa pe fiii lui şi casa sa după el şi vor păzi căile Domnului Dumnezeu, ca să facă dreptate şi judecată“. Faţă de prima formă, uşor imperativă, cea de-a doua reprezintă o convingere că Avraam va împlini toate câte a grăit Domnul. Cu alte cuvinte, textul poate fi lesne înţeles şi ca o profeţie, după cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care scrie că „nu profeţeşte numai de el (n.r. de Avraam), că va învăţa, ci şi de fiii lui, că vor păzi căile Domnului; face aluzie la Isaac, la Iacov“. Evident, atunci când vorbeşte de căile Domnului, textul biblic se referă la poruncile Lui. Trebuie făcută precizarea că, în ambele traduceri, esenţa pe care autoric biblic a dorit să o transmită se păstrează, anume că Avraam poate fi considerat, pe bună dreptate, dascălul tuturor urmaşilor săi. Ca începător de popoare - cel ce este pricina începutului este şi pricina celor ce urmează (Sfântul Ioan Gură de Aur) -, el va fi un model pentru posteritate, iar credinţa şi virtuţile sale vor deveni proverbiale. Revenind la ideea exprimată la finalul comentariului versetului trecut, în care precizam că cele două versete din acest capitol, 18 şi 19, se constituie într-o introducere la prezentarea calamităţii care se va abate asupra celor două aşezări umane Sodoma şi Gomora, trebuie subliniat că acesta e un aspect delicat, dar extrem de important, anume faptul că Avraam trebuia să înţeleagă şi să aprobe acţiunea care trebuia să aibă loc. Ştim că în Sodoma locuia şi Lot, nepotul său, împreună cu familia sa, stabiliţi în Sodoma, unii dintre ei urmând a-şi pierde, ca rezultat, viaţa. De aceea, despre potenţiala distrugere a celor două cetăţi, Dumnezeu a considerat că Avraam trebuia consultat. Şi, după cum vom vedea, din cauza afecţiunii pe care i-o purta rudei sale, patriarhul Avraam va încerca îndelung să obţină cruţarea întregii cetăţi sau, din milostenie şi justeţe, pentru a nu i se întâmpla celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit, măcar a celor drept-credincioşi: „«Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?» (...) «Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?» (...) «Dar de se vor găsi acolo numai patruzeci de drepţi?» (...) «Dar de se vor găsi acolo numai treizeci de drepţi?» (...) «Poate că se vor găsi acolo numai douăzeci de drepţi.» (...) «Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?» Iar Domnul i-a zis: «Pentru cei zece nu o voi pierde»“.