Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Biblia - verset cu verset: Cum să râzi, crezând că „e prea frumos ca să fie adevărat“

Biblia - verset cu verset: Cum să râzi, crezând că „e prea frumos ca să fie adevărat“

Un articol de: Lucian Apopei - 14 Ianuarie 2010

Facerea 18, 12: „Şi a râs Sarra în sine şi şi-a zis: «Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi stăpânul meu?».“

Sarra are aceeaşi reacţie ca şi soţul ei, Avraam, care, în fragmentul din cartea Facerii 17, 17, „a căzut cu faţa la pământ şi a râs, zicând în sine: «E cu putinţă oare să mai aibă fiu cel de o sută de ani? Şi Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oare să mai nască?»“. Atunci vorbeam despre râsul patriarhului, ca bucurie, îndoială ori îndrăzneală. Acum, gestul Sarrei, care „a râs în sine“, dă expresie cugetului „e prea frumos ca să fie adevărat“. Sfântul Vasile cel Mare, căutând să elimine îndoiala Sarrei, afirmă că „este un lucru obişnuit Scripturii de a numi râs adesea bucuria sufletului şi dispoziţia senină pe care o provoacă lucrurile bune“.

Din punctul de vedere al compoziţiei textuale, într-o notă a Bibliei sau Sfintei Scripturi, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, aflăm că este creat, „în ebraică, un joc de cuvinte între numele lui Yiţchaq (Isaac) şi verbul yiţchaq â a râde“.

Dincolo de înţeleasa neputinţă a Sarrei de a pricepe posibilitatea dobândirii unui fiu la o vârstă atât de înaintată - „Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit...“ -, trebuie evidenţiată respectuoasa ei supunere faţă de Avraam, una vrednică de lăudat. Chiar şi când vorbea cu sine, ea se referea la el ca la „stăpânul meu“, sau, după alte traduceri, „Domnul meu“. Pentru acest fapt, Scriptura Noului Testament o prezintă ca pe un exemplu de virtute a soţiei creştine: „Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic“ (I Petru 3, 5-6).