Biblia - verset cu verset: „Dar ce, numai eu...?“

Facerea 3, 12:

„Zis-a Adam: «Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat»“.

Atitudinea lui Adam care reiese din acest verset este, clar, una a omului căzut din slava divină. În momentul în care protopărinţii greşesc, mâncând din pomul oprit, ei nu doar că nu se căiesc pentru fapta lor, ci caută să dea vina pe altcineva, numai pe ei înşişi, nu. În loc să-şi recunoască greşeala, Adam aruncă vina asupra femeii şi, indirect, asupra lui Dumnezeu. Pocăinţa a lipsit cu desăvârşire din reacţia lui la cercetarea lui Dumnezeu. Avva Dorotei a văzut în atitutidea primilor oameni după căderea în păcat - căci nici Eva nu-şi va asumă fapta, ci va da vina pe şarpe - o lipsă de asumare a propriilor fapte: „Şi apoi, îl întreabă: De ce ai păcătuit? De ce ai călcat porunca? Prin aceasta, îl îndemna anume să spună Iartă-mă!. Dar unde se aude Iartă-mă? Nicăieri nu se vede smerenie; nicăieri pocăinţa. Ci, dimpotrivă: răspunde împotrivă: Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ca şi când ar zice Nenorocirea pe care Tu mi-ai adus-o pe cap. Căci aşa se întâmplă, fraţilor, când omul nu suportă să se învinovăţească pe sine, nu se fereşte să pună vina pe Dumnezeu Însuşi“. În acelaşi sens, părintele Arsenie Papacioc, de la Mănăstirea „Sfânta Maria“ de la Techirghiol, aminteşte mereu în predicile sale de uşurinţa cu care oamenii aruncă vina unii pe alţii, semeni de-ai lor, crezând că astfel îşi motivează fapta sau „scapă“ în vreun fel de pedeapsa care urmează încălcării poruncii divine. „«Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei, merită». Ei bine, vă spun, e un păcat foarte mare acesta, să dai vina. Nu numai că nu-l iubeşti, dar îl dusmăneşti, îl urăşti. Atunci, tu ai făcut crimă, nu dragoste“, spune părintele Arsenie.

Comentând acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Mişcătoare cuvinte şi pline de multă milă! Îndestulătoare să atragă spre iubire de oameni pe Stăpânul cel atât de bun, a Cărui bunătate depăşeşte păcatele noastre. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu i-a zguduit inima şi i-a arătat cât de mare este păcatul! De aceea, Adam îşi alcătuieşte aproape o apărare şi-I spune lui Dumnezeu: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat!». «Ştiu, spune Adam, ştiu că am păcătuit; dar femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine şi despre care Tu ai spus: „Să-i facem lui ajutor asemenea lui“, ea a fost pricina alunecării mele! Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine. M-am aşteptat eu, oare, să mă acopere cu această ruşine tocmai ea, care a fost creată ca să-mi aducă mângâiere? Tu mi-ai dat-o! Tu ai adus-o la mine! Ea, dar, nu ştiu de cine îndemnată, mi-a dat din pom şi am mâncat»“.