Biblia – verset cu verset: „De ce, Doamne, a trebuit să moară?“

Facerea 5, 17:

„Iar de toate, zilele lui Maleleil au fost opt sute nouăzeci şi cinci de ani şi apoi a murit.“

Se observă că, încetul cu încetul, durata de viaţă a patriarhilor omenirii scade, Maleil fiind primul a cărui perioadă de trai pe pământ a scăzut sub „cota“ de 900 de ani, „apoi a murit“ (precizare necesară, vom vedea când vom vorbi despre următorul patriarh, E-noh). Învăţătura Bisericii spune că, aşa cum păcatul a fost „îmbrăţişat“ liber de către om, la cădere, aşa şi moartea e acceptată de om, „căci el însuşi îşi alege atât viaţa, cât şi moartea, dar aşa cum nu-şi dă el însuşi viaţă, tot aşa nu-şi dă nici moarte. El totuşi alege liber să crească în viaţa pe care i-o dă Dumnezeu sau să scadă în ea până la moarte“, după cum spunea părintele Dumitru Stăniloae.

E drept că moartea este cel mai mare vrăjmaş al omului, care însă va fi biruit („Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea“ - I. Corinteni 15, 26), deoarece moartea ca atare nu există prin ea însăşi, căci „nu viaţa este fenomen al morţii, ci moartea fenomen al vieţii“ (Paul Evdokimov).

În clipe de durere cauzate de pierderea cuiva drag, rudele şi, în general, apropiaţii persoanei trecute la cele veşnice îşi pun întrebarea: „De ce, Doamne, a trebuit să moară?“ Un răspuns la această întrebare am găsit în scrierile Sfântului Părinte Chiril al Alexandriei, care considera moartea atât ca o pedeapsă, dar şi ca un mijloc de depăşire a stării de păcat. Punctual, conform spuselor sale, Dumnezeu a lăsat moartea pe pământ:

1) ca să nu fie răutatea fără sfârşit, pentru că, altfel, duşmănia, mânia, lăcomia ... ar creşte neîncetat şi la nesfârşit;

2) dacă n-ar muri, trupurule oamenilor şi materia lumii nu s-ar corupe, iar oamenii n-ar îmbătrâni. Totuşi, patimile lor ar fi mereu în vigoare;

3) ca oamenii să nu rămână închişi în cunoaşterea monotonă a lumii acesteia (care are o limită în progresul ei, precum arată prelucrarea ei de la o generaţie la alta);

4) rămânând toţi în viaţă la nesfârşit, nu s-ar mai înmulţi, căci n-ar mai încăpea pe pământ. Spiritualitatea umană n-ar avea forme atât de bogate prin persoane indefinite la număr.

La acestea, care constituie „partea văzută“ a stărilor de fapt, scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa vin ca o completare, afirmând că prin acestea nu

s-a atins „însuşi chipul dumnezeiesc din om“, care la înviere v-a închega din nou trupul şi sufletul pentru vecie.