„Zis-a Domnul: Precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit
Biblia - verset cu verset: Despre râs, ca bucurie, îndoială, sau îndrăzneală
Facerea 17, 17: „Avraam a căzut atunci cu faţa la pământ şi a râs, zicând în sine: «E cu putinţă oare să mai aibă fiu cel de o sută de ani? Şi Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oare să mai nască?».“
La auzul făgăduinţei divine, una mai presus de înţelegerea firii omeneşti, Avraam are o reacţie care, în primul rând, surprinde. „Avraam a căzut atunci cu faţa la pământ şi a râs“, ne spune autorul biblic despre purtarea patriarhului. Comentatorii diferă în părerile lor dacă râsul lui Avraam a fost expresia bucuriei, sau a îndoielii. O serie de argumente scripturistice neagă cea de-a doua variantă, şi dăm aici, ca exemplu, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani 4, 19-20: „Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit - căci era aproape de o sută de ani - şi nici la amorţirea pântecelui Sarrei; Şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu“. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris referitor la fragmentul biblic aflat în discuţia noastră că „Avraam, când a văzut cât de covârşitoare este făgăduinţa şi când s-a gândit la măreţia puterii Celui Ce i-a făgăduit, «a căzut cu faţa la pământ şi a râs». «A râs» în loc de «s-a bucurat». Avraam se gândea în mintea lui aşa: «omeneşte vorbind, cum mai e cu putinţă ca un bătrân de o sută de ani să mai facă copii, cum mai e cu putinţă ca dintr-o dată să nască copii o femeie stearpă, care a rămas neroditoare până la nouăzeci de ani?» Dar ce gândea în mintea lui nu îndrăznea să spună cu limba“. Iar dacă e să comentăm despre râsul lui Avraam ca reacţie a îndoielii, trebuie precizat că această variantă trebuie validată în măsura în care acceptăm că n-ar fi fost posibil ca Sarra, stearpă toată viaţa şi ajunsă acum la vârsta de nouăzeci de ani, să nască un prunc. Ceeea ce nu-i cazul, ea fiind binecuvântată de Dumnezeu, şi peste câtva timp dând naştere lui Isaac. Despre această reacţie a omului care râde, în general, Sfântul Varsanufie spunea că reprezintă „rodul îndrăznelii“, însă depinde de fiecare om cum administrează această reacţie, spre pierzanie sau doar dând curs unei trăiri vesele. „Fiindcă de are cineva îndrăzneala vorbirii neruşinate, are şi râsul neruşinat. Iar de are îndrăzneala veseliei, prin aceasta se naşte în el râsul vesel“, a spus Sfântul Varsanufie. Astfel, dacă e să privim râsul lui Avraam din acest punct de vedere, acela al îndrăznelii, putem sesiza că patriarhul nu ducea deloc lipsă de această trăsătură. Autorul biblic spune la începutul versetului că „Avraam a căzut atunci cu faţa la pământ“, semn că de la prima prosternare a sa, de la începutul acestui capitol - „Atunci a căzut Avram cu faţa la pământ, iar Dumnezeu a mai grăit şi a zis“ - din versetul 3, şi până acum, când el cutează să-i grăiască Domnului, se ridicase de la pământ şi stătea drept în faţa Creatorului.