Biblia - verset cu verset: Despre tăgadă, nu ca lipsă a lui Dumnezeu, ci ca lipsire de Dumnezeu

Facerea 18, 15: „Iar Sarra a tăgăduit, zicând: «N-am râs», căci se înspăimântase. Acela însă i-a zis: «Ba, ai râs!».“

Iată că Sarra, dându-şi seama că Cei Trei nu sunt oameni obişnuiţi, s-a înspăimântat. Frica de ofensa Oaspeţilor, văzând că simţămintele ei tainice au fost descoperite, a dus-o la tăgăduire. Neaşteptata conştienţă a descoperirii a dus-o într-un moment de confuzie. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că soţul ei, Avraam, conştient fiind că gândul Sarrei, care a râs în sine, nu putea fi ascuns de Dumnezeu, o va povăţui şi întări mai departe în credinţă prin confirmarea făgăduinţei divine şi împărtăşirea ei în căminul lor: „Să nu socoteşti că dacă ai gândit aceste lucruri în inima ta şi dacă ai râs pe tăinuite, poţi să te ascunzi de puterea Celui Ce-a venit la noi (...). Mari bunătăţi vor urma pentru noi astăzi; pricină pentru toate acestea fiindu-ne iubirea noastră de străini“, a scris Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu o atitudine firească, simplă şi deschisă, asemănătoare aceleia cu care s-a adresat primului vinovat din Eden, Dumnezeu a mărturisit în mod solemn şi fără echivoc dezminţirea ei ca fiind falsă: „Ba, ai râs!“. Tăcerea care a urmat, căci „apoi S-au sculat Oamenii aceia de acolo şi S-au îndreptat spre Sodoma şi Gomora...“ (versetul 16), este o dovadă convingătoare, în timp ce eventuala concepere a lui Isaac implică pocăinţă şi iertare.

În dese rânduri se întâmplă ca tăgada să asalteze credinţa oamenilor. A tăgădui înseamnă a contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte ceva, a nega sau a dezminţi un fapt. În această stare abisală cad, uneori, oamenii care nu mai sunt în stare să-L vadă pe Dumnezeu. În „Psalmul“ poetului Tudor Arghezi, găsim alăturate cele două condiţii: „credinţa“ şi „tăgada“. Dorind să înălţe un imn religios divinităţii, poetul român îşi exprimă sentimentele sale de smerenie şi laudă pentru măreţia şi atotputernicia lui Dumnezeu, recunoscând însă neputinţa omului de a-L percepe clar pe Dumnezeu, pe care, deseori, Îl vede „ca-n oglindirea unui drum de apă“. De aceea, pentru oameni, El pare „când a fi“, „când că nu mai este“, nu însă din lipsa Lui, ci din lipsirea de El pe care noi uneori ne-o însuşim. Faptul că Sarra a tăgăduit, zicând că „n-a râs“, nu înseamnă că ea nu a făcut acest lucru. „Ba, ai râs!“, primeşte ea răspunsul. Deci, Dumnezeu era acolo şi auzea gândurile Sarrei. La fel, dacă Sarra a râs în sine, întrebându-se: „Oare cu adevărat voi naşte, bătrână cum sunt?“, asta nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu nu poate să dea viaţă unui pântece mort şi să-l determine să nască. Însă, ca şi în luciul apei poetului Arghezi, o imagine apare şi dispare nu pentru că n-ar exista, ci pentru că oglinda este imperfectă, bătută de vânt. Iar apele sufletului sunt cele mai tulburi, cele mai puţin netede. Din această cauză, pentru a alunga orice potenţială îndoială din inimile bătrânilor Avraam şi Sarra, Dumnezeu, în versetul precedent, i-a întrebat: „Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu?“. Iar pentru a-i încredinţa de acest lucru, că făgăduinţa făcută lor cu mult timp în urmă - „«Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra!» Şi a adăugat: «Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!»“ - are să se petreacă curând, le spune: „La anul pe vremea aceasta am să vin pe la tine şi Sarra va avea un fiu!“ (versetul 14).