„În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, a zis cineva către El: Te voi însoți oriunde Te vei duce. Și i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece
Biblia - verset cu verset: Dimineaţa în care cocoşul a cântat prima dată
Facerea 1, 23: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.“
Lumea avea să nu mai arate deloc aşa cum era ea înainte de actul de creaţie divină. Zidite din nimic, cele văzute au prins contur în mod progresiv, într-o ordine desăvârşită, după un plan perfect, pentru a exista o strânsă legătură între toate creaturile din lume. Ordinea, armonia, frumuseţea, ca de altfel şi sfârşitul lor, nu se datorează întâmplării sau hazardului - după cum enunţă unele teorii - acest lucru putând fi demonstrat atât ştiinţific, cât teologic, interdependenţa între cele create şi determinarea lor presupunând indiscutabil o inteligenţă, care a introdus în univers scopuri bine definite. „Nu mă pot gândi măcar, că poate exista ceasul fără ceasornicar“ În acest enunţ introductiv, şi ţinând cont de versetul de mai sus, cuvintele filosofului Voltaire, care a recunoscut cu tărie existenţa Creatorului, sunt foarte potrivite: „Universul mă încurcă şi nu mă pot gândi măcar,/ Că poate exista ceasul fără ceasornicar“. Cu alte cuvinte, nu poate exista creatură fără creator, teologia dogmatică reliefând prin aceasta, prin observarea lumii, una din dovezile privind existenţa lui Dumnezeu: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi adică veşnica Lui putere şi dumnezeire“ (Romani 1, 20). Lumea creată de Dumnezeu formează un tot unitar, conducându-se spre scopul ei după legile pe care Dumnezeu le-a sădit în toate creaturile, potrivit planului Său din veşnicie. Versetul de mai sus vorbeşte de ziua şi dimineaţa a cincea a creaţiei, unele deosebite am spune noi, ţinând cont de faptul că din cea de-a cincea zi pământul se putea bucura de viaţă. „Acum, pentru întâia oară, a fost creată o fiinţă vpie, înzestrată cu simţire“, spunea Sfântul Vasile cel Mare, adăugând că „în întuneric ai păsările de noapte; în lumină pe cele care călătoresc ziua. Liliecii, bufniţele şi cucuvelele sunt păsări care îşi caută noaptea hrana lor. Deci şi tu, în vreme de noapte, când nu-ţi vine somnul, ţi-i de ajuns să te gândeşti la păsările de noapte, să cercetezi însuşirile lor, pentru a slăvi pe Cel Ce le-a făcut. Să te gândeşti că privighetoarea stă neadormită când cloceşte, şi nu conteneşte a cânta întreaga noapte. Să te gândeşti că liliacul are patru picioare şi zboară. Să te gândeşti că din toate păsările numai el are dinţi, că naşte ca vieţuitoarele cu patru picioare, că zboară prin aer, nu slujindu-se de aripi, ci de o membrană de piele. (...) Poţi aduna de pretutindeni, cu foarte multă uşurinţă, multe temeiuri ca să admiri pe Creator. Să te gândeşti că te deşteaptă la lucru o pasăre din curte, cocoşul, care cu mult înainte de a se lumina de ziuă, cu voce ascuţită, strigă şi vesteşte că are să răsară soarele. (...) În care neam de păsări nu arată natura o minune deosebită a lui Dumnezeu?“