„În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, a zis cineva către El: Te voi însoți oriunde Te vei duce. Și i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece
Biblia-verset cu verset: Dumnezeu nu poate suporta păcatul
Facerea 6, 6: „I-a părut rău şi S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.“
Versetul de faţă este un exemplu clar privind exprimarea antropomorfică vizându-L pe Dumnezeu. Se încearcă, însă, prin aceasta, să se reliefeze abisul josniciei la care poate coborî omul! „Iată, iarăşi, un cuvânt nepotrivit, pogorât pe măsura puterii noastre de înţelegere! (...) Asta nu înseamnă că Dumnezeu S-a căit de ce a făcut - Doamne fereşte! -, ci că dumnezeiasca Scriptură ne vorbeşte potrivit obiceiului omenesc. Vrea să ne arate că grozăvia păcatelor oamenilor Îl duseseră la o mânie aşa de mare pe iubitorul de oameni“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. În comentariile părintelui Ioan Sorin Usca la cartea Facerea aflăm că „regretul lui Dumnezeu reprezintă aici sfinţenia Sa, ce nu poate suporta păcatul. Mult mai frecvent, regretul lui Dumnezeu se referă la potolirea mâniei şi la retragerea ameninţării Sale“. În acest sens, întâlnim fragmentul de la Ieremia 26, 3, de unde denotă şi „rostul“ părerii de rău, anume posibilitatea întoarcerii oamenilor pe calea cea bună: „Poate vor asculta şi se vor întoarce de la calea cea rea şi atunci Îmi va părea rău de nenorocirea pe care aveam de gând să le-o fac din cauza faptelor lor rele“. Cuvântul „S-a căit“ este utilizat aici cu înţelesul de S-a îngrijorat, care poate fi nuanţat: a devenit preocupat şi, în acelaşi timp, S-a mâniat din pricina purtării oamenilor. Textul Masoretic are verbele naham (s-a căit) şi aţabh (s-a mâhnit, s-a mâniat). Chestiunea teologică este una majoră dacă e să ţinem cont că unii s-au întrebat: „Dumnezeu a regretat crearea omului?“ sau „Dumnezeu Şi-a ratat creaţia?“. Philon şi Origen, sau Sfântul Ioan Gură de Aur, după cum am observat, resping o asemenea interpretare, afirmând că Dumnezeu este mâniat şi supărat, dar nu-Şi reneagă creaţia, pe care o consideră bună, în principiu. Această idee o regăsim, de altfel, exprimată şi în cuprinsul Sfintei Scripturi, de mai multe ori în cartea lui Isus Sirah, însă cu menţiunea specifică pasajului pe care-l avem în discuţie: „Noe s-a aflat desăvârşit şi drept în vremea mâniei Domnului şi a ajuns să fie împăcarea neamului omenesc. Pentru aceea a rămas rămăşiţă pe pământ, când s-a făcut potopul. Legătură veşnică cu el s-a aşezat, ca să nu se mai piardă de potop tot trupul“ (Sirah 44, 17-19).