Biblia - verset cu verset: În cer şi pe pământ, în acelaşi timp

Facerea 2, 16:

„A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi i-a zis: «Din toţi pomii din rai poţi să mănânci»“

După ce în versetul de ieri am vorbit despre un rai duhovnicesc, amintind de „grădina“ sufletului (evident, se observă modul spiritual de abordare), referirea noastră de astăzi ar părea diferită, de vreme ce versetul de mai sus menţionează de pomii din care Adam poate să mănânce. Contradicţia însă este doar aparentă. Istorisirea ispitirii din rai (despre care vom vorbi în capitolul următor şi care face referire la interdicţia de a nu mânca dintr-un pom, despre care următorul verset (v. 17) aminteşte „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!“) nu este, nicidecum, o alegorie (o lecţie duhovnicească înveşmântată într-o poveste despre o grădină), ci este o relatare istorică a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat cu strămoşii cei dintâi.

A vorbi, aşadar, în versetul precedent despre starea duhovnicească din grădina raiului şi în cel de astăzi, despre starea materială a acesteia nu e, nicidecum, după cum spuneam adineaori, o nepotrivire. Şi această idee este frumos exprimată de Sfântul Ioan Damaschinul: „Unii şi-au închipuit că raiul este materialnic, alţii că este duhovnicesc. Dar mie mi se pare că, după cum omul a fost creat, în acelaşi timp, trupesc şi duhovnicesc, tot astfel şi lăcaşul preasfinţit al acestuia a fost zidit trupesc şi duhovnicesc, în acelaşi timp, şi avea o îndoită înfăţişare. Căci, după cum am istorisit, omul locuia cu trupul într-un loc cu totul dumnezeiesc şi foarte frumos, iar cu sufletul, locuia într-un loc foarte înalt şi neasemuit de frumos. Dumnezeu, care locuia în el, era casa lui; Dumnezeu era îmbrăcămintea lui strălucitoare; harul lui Dumnezeu îl înveşmânta; se desfăta ca un alt înger cu singurul fruct preadulce al contemplării lui Dumnezeu; cu această contemplare se şi hrănea; aceasta, pe bună dreptate, a fost numită pomul vieţii. Dulceaţa împărtăşirii dumnezeieşti dă celor care se împărtăşesc de ea viaţă neîntreruptă de moarte. Astfel, după cum omul este deodată trupesc (material) şi sufletesc (spiritual), este firească alăturarea opiniilor cu trimitere atât la viaţa duhovnicească cât şi la cea lumească, cum dealtfel exprimă Biserica prin slujitorii ei, învăţând că Adam „sălăşluia cu trupul pe pământ, dar cu sufletul trăia împreună cu îngerii“, prin cuvintele Sfântului Ioan Damaschinul.

Această ideea este poate cel mai frumos exprimată în Epistola către Diognet, datată în primele veacuri creştine, unde este menţionat despre slujitorii lui Hristos-Domnul că „sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului“.