Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Biblia - verset cu verset: Om ceresc, om pământesc

Biblia - verset cu verset: Om ceresc, om pământesc

Un articol de: Lucian Apopei - 25 Iunie 2008

Facerea 3, 8:

„Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.“

În versetul de mai sus, se remarcă antropomorfismele atribuite lui Dumnezeu, Care vorbeşte şi se plimbă prin grădina raiului. Conştientizând păcatul, Adam şi femeia lui încearcă să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu. O copilărie... de vreme ce Dumnezeu este în toate şi peste tot, în tot timpul. Foarte exact a fost Sfântul Ioan Gură de Aur care, comentând acest fragment scripturistic, exclamă cu tărie: „Să nu fie!“, negând marginalizarea sau localizarea lui Dumnezeu într-un singur loc, într-un anumit timp: „Ce spui? Oare umblă Dumnezeu? Să-i atribuim oare lui Dumnezeu picioare? Să nu înţelegem oare din aceste cuvinte nimic înalt? Dumnezeu nu umblă - să nu fie! Cum să umble El, Care este pretudindenea şi umple totul? Este oare cuprins într-o grădină Cel Căruia cerul îi este scaun şi pământul aşternut picioarelor Lui? Care om cu judecată ar spune aceasta? Apoi ce înseamnă că «au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai»? Înseamnă că Dumnezeu a voit să stârnească în ei simţământul unei asemenea apropieri a lui Dumnezeu, încât să-i facă sfielnici, ceea ce s-a şi întâmplat. Că au simţit aceasta, şi au încercat să se ascundă de Dumnezeu care se apropia de ei“.

Imediat după ce a păcătuit, Adam vede că este gol, atât sufleteşte, temându-se - după cum vom vedea în versetele următoare - pentru ceea ce a făcut, cât şi trupeşte, în sensul de neacoperire a trupului cu veşminte. Părinţii filocalici au scris enorm pe această temă, a antropologiei omului căzut. Pentru ei, depărtarea de Creator însemnă moartea, Dumnezeu fiind Viaţa, având viaţa în Sine. Adam a văzut că e gol, iar această goliciune din suflet era lipsa prezenţei lui Dumnezeu. „Scoţându-se protopărinţii neamului omenesc pe ei înşişi de bunăvoie de la pomenirea şi vederea lui Dumnezeu şi nesocotind porunca Lui, pe de altă parte unindu-se în cuget cu duhul cel mort al Satanei şi mâncând din pomul oprit, contrar voii Ziditorului, au fost dezbrăcaţi de veştmintele luminoase şi de viaţă făcătoare ale strălucirii de sus şi s-au făcut, vai, şi ei ca şi Satana, morţi cu duhul. Iar fiindcă Satana nu e numai duh mort, ci şi duh care omoară pe cei ce se apropie de el, iar cei ce s-au împărtăşit de moartea lui aveau şi trup, prin care s-a împlinit cu fapta sfatul de moarte făcător, aceştia trec, vai, şi în trupurile lor acele duhuri moarte şi de moarte făcătoare ale omorârii. Ca urmare, s-ar fi desfăcut îndată şi trupul omenesc, întorcându-se în pământul din care a fost luat, dacă nu l-ar fi reţinut printr-o grijă şi putere mai mare Cel ce poate toate numai cu cuvântul, prin acea putere fără de care nimic nu se săvârşeste din cele ce se săvârşesc. Dar hotărârea aceea se împlineste totuşi, cu dreptate, în chip continuu“, afirmă Sfântul Grigorie Palama.

Pe scurt, Adam devine, din om ceresc, om pământesc, rob al păcatului, pierzător al celor dumnezeieşti. Sfântul Simeon Metafrastul a afirmat în acest sens faptul că „vrăjmaşul amăgind pe Adam prin femeie, ca prin cineva asemenea lui, a făcut să i se ia slava ce-l învăluia. Şi aşa s-a aflat gol şi şi-a văzut urâţenia lui pe care mai înainte nu o vedea, întrucat cugetul lui se desfăta cu frumuseţile cereşti. De fapt, după cădere, cugetările lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos. Iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu un cuget trupesc al păcatului“.