Biblia - verset cu verset: Pedeapsa potrivită pe măsura păcatelor săvârşite

Facerea 6, 7:

„Şi a zis Domnul: «Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut».“

Versetul de faţă confirmă încă o dată „grozăvia păcatelor oamenilor“ care L-au întristat pe Dumnezeu şi care au alterat întreaga creaţie, lucru petrecut dealtfel odată cu păcatul săvârşit de Adam, drept pentru care „de la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde“. „E firesc să se facă asta! Au fost făcute, oare, animalele pentru ele însele? Nu! Au fost aduse pe lume pentru om. Ce nevoie mai era, dar, de ele, o dată ce omul dispărea? De aceea au luat parte şi ele la pedeapsă, ca să cunoaşteţi cât de mare era mânia lui Dumnezeu. Şi după cum, la început, când a păcătuit cel întâi-zidit, pământul a fost blestemat, tot aşa şi acum, când omul este osândit la pieire, iau parte la pedeapsă şi animalele. După cum atunci când este încununat, ia parte la fericirea omului şi făptura - precum spune Sfântul Apostol Pavel că «însăşi făptura se va libera din robia stricăciunii spre libertatea fiilor slavei lui Dumnezeu“ (Romani 8, 21) -, tot aşa şi acum, când omul este pedepsit şi dat pieirii pentru mulţimea păcatelor lui, pier de potopul care va cuprinde toată lumea şi dobitoacele, şi târâtoarele, şi păsările“, explică Sfântul Ioan Gură de Aur.

Se observă prin exclamaţia divină sensul moral pe care autorul biblic l-a întipărit cataclismului care avea să se ivească asupra pământului. Există mai multe naraţiuni babilonice despre potop, ce prezintă asemănări cu povestea biblică, ceea ce presupune existenţa unei surse comune - amintirea uneia sau mai multor inundaţii catastrofale ale văii Tigrului şi Eufratului, pe care tradiţia le-a exagerat până la proporţiile unui cataclism universal. Autorul a încărcat această amintire cu o învăţătură veşnică despre dreptatea şi misericordia divină, despre răutatea oamenilor şi despre mântuirea drepţilor.

Versetul de faţă confirmă existenţa unei culmi a răutăţii, faţă de care nu pot fi luate decât măsuri extreme. „Eu, spune Dumnezeu, am făcut toate cele ce depindeau de Mine. Am adus pe oameni din nefiinţă la fiinţă; am pus în firea lor cunoştinţa de ce trebuie şi de ce nu trebuie făcut; le-am dăruit voie liberă; M-am purtat cu ei cu nespusă răbdare; după aceea, îndelungată vreme, după mânia şi ameninţarea de care le-am vorbit, am rânduit alt termen, vrând ca ei să-şi dea seama de păcatele lor, spre a-Mi potoli mânia; dar pentru că nici aşa nu s-au învăţat minte, trebuie neapărat să prefac ameninţarea în faptă şi să-i şterg cu totul de pe faţa pământului; să sting neamul lor ca pe un aluat rău, ca să nu ajungă pentru generaţiile viitoare dascăli ai răutăţii“, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariile sale legate de acest verset.