Biblia - verset cu verset: Pledoarie pentru respectarea timpului vieţii

Facerea 5, 5: „Iar de toate, zilele vieţii lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani şi apoi a murit.“

După o perioadă de viaţă îndelungată, Adam trece la cele veşnice, ca o consecinţă a încălcării singurei porunci date lui de către Dumnezeu. Din acel moment, moartea a devenit lege a naturii întregii firi a neamului omenesc, Dumnezeu prezentându-i atunci lui Adam gravitatea păcatului săvârşit: „...căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“ (Facerea 3, 19).

Moartea îşi va căpăta sensul deplin în explicaţia creştină - deci, istoric vorbind, după întruparea Mântuitorului Iisus Hristos - care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu Cel personal. Pentru creştinism, moartea, deşi e urmarea păcatului, a păstrat şi un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El şi, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieţii.

Viaţa omului se desfăşoară în timpul şi spaţiul lumii acesteia, premergătoare timpului şi spaţiului lumii şi vieţii viitoare. Timpul şi lumea constituie, deci, dimensiuni esenţiale ale vieţii umane, cadrul firesc al existenţei personale. Mântuirea se realizează în lume şi în timp. Omul îşi dobândeşte mântuirea pe măsura eforturilor sale ascetice de a se spiritualiza pe sine, de a transfigura lumea şi timpul, conducându-le spre „cerul nou şi pământul nou“ (II Petru 3, 13) din viaţa cea veşnică şi fericită. Fără aceste două dimensiuni, viaţa şi mântuirea sunt de neconceput.

Dacă, înainte de cădere, timpul avea o dimensiune a înaintării noastre spre deplina „asemănare“ cu Dumnezeu, prin cădere, acesta poate fi privit şi trăit într-o dublă perspectivă. El poate deveni un timp al mântuirii sau un timp al osândirii, în care clipa - cădere sau ridicare - devine fundamentală. De aici şi responsabilitatea omului faţă de fiecare clipă a timpului vieţii sale, pe care o poate face o clipă de folos duhovnicesc, de înălţare şi înaintare spirituală, şi nu una de cădere şi de adâncire a acestei căderi.