Biblia - verset cu verset: Raiul se închide în sufletul fiecărui om, dacă nu există pocăinţă

Facerea 3, 23:

„De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.“

După căderea în păcat şi pedeapsa primită pentru fapta săvârşită, protopărinţii omenirii sunt îndepărtaţi de raiul cel pregătit lor de Dumnezeu. Sfântul Macarie Egipteanul spune că e firesc ca raiul să se închidă în sufletul fiecărui om, dacă nu există pocăinţă, iar Adam şi Eva nu s-au căit deloc după încălcarea poruncii. Ei au fost scoşi din rai, nu pentru a fi „readuşi iarăşi, după refacerea lor, în acelaşi rai supus simţurilor şi material. Nu în acest scop a fost păstrat el până acum; nu pentru aceasta l-a blestemat pe el Dumnezeu. Ci pentru că e tipul vieţii viitoare şi chipul veşnicei împărăţii a cerurilor“, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Nealegând viaţa cerească, spirituală, în ascultare faţă de Dumnezeu, omul s-a înclinat spre cele materiale, plăcute la vedere, produse ale roadelor pământului. Întocmai de aceea, el primeşte ca pedeapsă lucrarea acestuia, „a pământului din care fusese luat“.

Părintele Dumitru Stăniloae a făcut o analiză a schimbărilor profunde apărute în viaţa omului căzut, atât în plan fizic, cât şi metafizic. În prima categorie intră îmbrăcarea omului în haine de piele, care constituie materialitatea grosieră, capabilă de a păcătui şi moartea. În al doilea rând, particularităţile spirituale ale firii căzute a omului sunt mai variate şi complexe. După cei mai mulţi teologi, acestea sunt: pierderea harului sau autonomizarea omului faţă de Dumnezeu prin ruperea legăturii de comuniune cu El; producerea unei tulburări şi slăbirea firii umane care, după pr. Dumitru Stăniloae, a dus la modificări ontologice grave, firea prefăcându-se în ceva urât. Mai mult decât atât, firea a intrat într-un continuu regres, pentru că „omul fără har nu e capabil să nu facă răul“; o altă consecinţă este pierderea armoniei lăuntrice între spirit şi simţualitate, care se caracterizează prin neputinţa omului de a-şi ţine simţualitatea în subordinea sa; tot datorită acestei urmări, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, Dumnezeu a schimbat şi modul de înmulţire al omului în unul asemănător animalelor; are loc totodată transformarea iubirii jertfelnice în iubire de sine, întoarsă întotdeauna spre sine şi spre satisfacerea sinelui; şi în ultimul rând, ceea ce pare să sublinieze şi versetul de mai sus, este alipirea de lume şi dependenţa de ea, care a dus la războirea naturii împotriva omului şi la robire, apoi la nerecunoaşterea omului ca stăpân al ei.