Biblia - verset cu verset: „Să nu vă gândiţi că totul se datoreşte grijii celor ce lucrează pământul, ci poruncii date de Creator“

Facerea 2, 5:

„Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul.“

Acest verset pregăteşte „calea“ venirii omului pe pământ, coroana creaţiei. Se cere parcă intervenţia omului, care să lucreze pământul. După cum am menţionat şi ieri, creaţia va ajunge la scopul său prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului. De asemenea, în cuvintele biblice de mai sus este evocată ploaia, ca semn al binecuvântării divine şi al fertilităţii.

Versetul este explicat în detaliu de Sfântul Ioan Gură de Aur care spune că „la porunca Stăpânului, au fost aduse la existenţă cele ce nu existau mai înainte, că s-au arătat dintr-odată cele ce nu erau. Verdeaţa aceasta a ieşit din pământ; iar când spune «verdeaţa», spune toate seminţele. Dându-ne apoi învăţătură despre ploi, Sfânta Scriptură a adăugat iarăşi: «Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ», adică nici nu se purtau nori pe deasupra. După aceasta ne arată că nici n-a fost nevoie de mâna de lucru a omului: «nu era nimeni ca să lucreze pământul». Aproape că strigă spunându-le tuturor celor de mai târziu: Când auziţi aceste cuvinte, aflaţi că acelea pe care le dă pământul, toate au fost aduse dintru început şi nici să vă gândiţi că totul se datoreşte grijii celor ce lucrează pământul şi nici să atribuiţi acelora ivirea lor, ci cuvântului şi poruncii date, la început, pământului, de Creator. Toate acestea s-au scris ca să cunoaştem că pământul, ca să dea la iveală seminţele sale, n-a avut nevoie de ajutorul celorlalte stihii, ci i-a fost de ajuns porunca Creatorului. Şi lucru minunat şi străin este acesta, că Dumnezeu, care a deşteptat la viaţă atâtea seminţe prin Cuvântul lui - arătându-şi puterea Lui ce depăşeşte orice minte omenească - a întemeiat pe ape pământul aşa greu, care poartă pe spatele său atâta podoabă, precum spune profetul: «Cel ce a întemeiat pământul pe ape»“ (Psalmul 135, 6).

„Apelul“ la intervenţia omului şi inducerea ideii că ar trebui să fie cineva care să lucreze pământul, ce reies din acest verset, sunt rezultanta nevoii unui „plus“ de care avea nevoie pământul, care a fost dăruit de Dumnezeu, din iubire, pământului. În acest sens, spune Sfântul Dionisie Areopagitul, făcând o ierarhie a celor lucrate de Dumnezeu, că „treapta cea mai de jos în ierarhia unitară a lumii este alcătuită din stratul ei anorganic, care n-are decât existenţa ei lipsită de o simţire şi o cugetare conştientă. Deasupra ei sunt plantele care au, pe lângă existenţă, proprietatea de a răsări, de a creşte şi de a sfârşi, succesiv, ca individualităţi. Deasupra plantelor sunt animalele care au, pe lângă simpla existenţă, naşterea şi creşterea şi sfârşitul succesiv ca individualităţi, cu o simţire inconştientă. Iar deasupra lor sunt oamenii, care au, în plus, o conştiinţă a simţirii lor şi o raţiune conştientă prin care cunosc raţiunile nesimţite ale lucrurilor şi simţirile şi raţiunea inconştientă ale animalelor.“