„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Biblia - verset cu verset: Sângele, între robie şi înfiere
Facerea 9, 5:
„Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său.“ Am aflat din versetele anterioare că, faţă de starea paradisiacă, după potop, omul se hrăneşte şi cu carne, însă scursă de sânge. „Sângele aparţine lui Dumnezeu, el reprezentând viaţa, darul Creatorului“, spune părintele Ioan Sorin Usca. El subliniază că aceste versete de la începutul capitolului al IX-lea (versetele 3-6) reprezintă „cea mai veche regulă alimentară consemnată de Scriptură“. Expresia „îl voi cere de la orice fiară“, ca punct central al versetului, cunoaşte şi alte forme în traducerile Sfintei Scripturi. Spre exemplu, în ediţia apărută în anul 2001, cu binecuvântarea fericitului întru pomenire PF părinte patriarh Teoctist, redactată şi adnotată de Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Valeriu Anania, este întâlnită sub forma: „Cât despre viaţa voastră - sângele -, pentru ea voi cere socoteală“. Literal, spune traducătorul, ea exprimă acelaşi fapt: „o voi cere din mâna...“. Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariile sale referitoare la acest fragment scripturistic, ţine să precizeze că nu sângele e sufletul omului, după cum, la prima citire, s-ar putea înţelege. „Nu spune asta Dumnezeu. Doamne fereşte! Ci se foloseşte de felul omenesc de vorbire, ca şi cum ai spune: «Ţin sângele tău în mâinile mele» în loc de «Am putere să te omor». Că sângele nu-i sufletul omului, ascultă pe Hristos, care spune: «Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide». Ai văzut ce deosebire face între unul şi altul!“, exclamă Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu timpul, în lumea iudaică, sângele va căpăta o simbolistică excepţională. Ei aduceau ca jertfă sângele, ca mijloc de împăcare a omului cu Dumnezeu. Cu sângele jertfei aveau să stropească pereţii Sfintei, în semn de curăţire şi de apropiere a omului păcătos către Dumnezeu. Jertfa de sânge era considerată cea mai nobilă jertfă. Legămintele de sânge dovedesc credinţa popoarelor orientale în puterea sângelui. Jertfa cea mai preţ a omenirii a fost cea a Mântuitorului Iisus Hristos. Întreg neamul omenesc a fost răscumpărat prin răstignirea Sa pe Cruce. „Ne plecăm Lui nu numai ca Unuia ce ne este din fire Stăpân, Ziditor şi Dumnezeu, ci şi ca nişte robi răscumpăraţi Celui ce ne-a răscumparat prin chiar sângele Fiului Său Unul-Născut, prin care ne-a câştigat de două ori robi şi ne-a făcut fii ai Săi. Căci unul şi acelaşi Sânge a sporit robia noastră, făcând-o mai mare, dar a înfăptuit şi înfierea noastră“, spune Sfântul Nicolae Cabasila într-o tâlcuire a Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii, cea care reprezintă pentru creştini un moment de maximă importanţă în viaţa lor, având ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi Sânge, iar ca scop - sfinţirea credincioşilor. (Lucian APOPEI)