Biblia - verset cu verset: „Toate câte se fac prin pronie sunt în chipul cel mai bun şi cel mai vrednic de Dumnezeu“

Facerea 9, 8: „Şi a mai grăit Dumnezeu cu Noe şi cu fiii lui, care erau cu el, şi a zis:“

Fiind plini de virtuţi şi drepţi în credinţă înaintea lui Dumnezeu, cei din famila lui Noe se învrednicesc de a asculta glasul Creatorului: „Şi a mai grăit Dumnezeu cu Noe şi cu fiii lui...“. După ce au fost salvaţi de la pieire la potop, Dumnezeu nu i-a abandonat, ci le-a dat poruncă pentru interzicerea înmulţirii răului în favoarea răspândirii lor pe pământ împreună cu binele şi înţelepciunea ce le purtau prin natura firii umane. „Începutul înţelepciunii este a fi destul de înţelept spre a deosebi şi a voi mai bine decât înţelepciunea cea joasă, pământească şi deşartă, pe cea cu adevărat folositoare, cerească şi duhovnicească, cea care vine de la Dumnezeu şi duce la El şi care îi face pe potrivă lui Dumnezeu pe cei ce o dobândesc“, ne spune Sfântul Grigorie Palama. Cu alte cuvinte, „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor“, după cum aflăm din cuprinsul Filocaliei. Or, ascultarea poruncilor dumnezeieşti - atâtea câte erau ele în perioada lui Noe - a făcut din membrii familiei sale oameni vrednici de a ajunge la cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu care va încheia chiar şi un legământ cu ei, după cum se va vedea în versetul următor. „Dumnezeu însă nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în chip firesc în toţi oamenii. Pe lângă aceasta, însăşi creaţia, conservarea şi guvernarea acesteia vestesc măreţia firii dumnezeieşti“, spune Sfântul Ioan Damaschinul.

Această situaţie descrisă până acum este definită de teologie ca pronie. Sfântul Ioan Damaschinul spune despre pronie în „Dogmatica“ sa că reprezintă „grija pe care o are Dumnezeu de existenţe“, adică „voinţa lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate existenţele primesc conducerea potrivită. Dar dacă pronia este voinţa lui Dumnezeu, este necesar ca, potrivit dreptei raţiuni, toate câte se fac prin pronie să fie făcute în chipul cel mai bun şi cel mai vrednic de Dumnezeu, în aşa fel încât nu poate să se facă ceva mai bun. Este necesar ca acelaşi să fie şi creator al existenţelor, şi proniator“.