Biblia - verset cu verset: Versetul care ne învaţă să ne smerim

Facerea 2, 7:

„Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.“

Acesta este poate cel mai comentat verset al Cărţii Facerea şi cel mai utilizat, atunci când se doreşte argumentarea creării omului folosind temeiuri scripturistice. Este versetul care începe descrierea pe larg a creării omului, urmând ca în următoarele, din al doilea şi al treilea capitol, să fie prezentate locul unde primul om a fost aşezat, porunca pe care acesta a primit-o, crearea femeii ca „os din oasele mele şi carne din carnea mea (n.r. - a lui Adam)“, căderea în păcat şi izgonirea din rai.

Este confirmat în acest verset faptul că Dumnezeu a creat pe om printr-o lucrare specială (deosebită de crearea celorlalte creaturi care s-a făcut prin cuvântul lui Dumnezeu), după cum exclamă şi proorocul David: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale“ (Ps. 118, 73). Expresia „ţărână din pământ“ a fost poate cel mai frumos explicată de Sfântul Ioan Gură de Aur, care a văzut în ea expresia smereniei pe care omul trebuie să o aibă: „Şi n-a spus simplu «pământ», ci «ţărână», ca şi cum ai spune partea cea mai proastă şi mai de puţin preţ din pământ. (...) Nu mici sunt gândurile ce mi le trezesc în minte cuvintele acestea cu privire la smerenie, dacă suntem cu mintea trează. Când ne gândim de unde-şi are început făptura noastră, învăţăm îndată să ne smerim, să ne umilim.“ Astfel, după ce în primul capitol se spune că omul a fost creat după „chipul lui Dumnezeu“, revenirea la prezentarea creării omului în al doilea capitol, în acest chip, al creării omului din ţărână, este, conform Sfântului Ioan Gură de Aur, o înfrânare a gândurilor de mândrie. „Ca nu cumva omul, neştiind din ce e alcătuit, să-şi închipuie despre el lucruri mari şi să depăşească hotarele sale, dumnezeiasca Scriptură mai vorbeşte o dată despre facerea omului şi ne arată chipul alcătuirii lui“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Momentul de excepţie când omul a fost îmbrăcat întru Domnul

Verbul „s-a făcut“, din expresia „şi s-a făcut omul fiinţă vie“, este verb copulativ, în ideea de a deveni, având înţelesul de fi trecut în alt mod de existenţă. În Septuaginta, expresia amintită apare sub forma eis psyhin zoosăn (= şi s-a făcut omul întru suflet viu, care poate fi tradus şi întru suflet care trăieşte, adică nemuritor). Sufletul omului, altceva decât viaţa, s-a născut din suflarea lui Dumnezeu şi l-a învăluit (l-a îmbrăcat) pe om odată cu acesta, dar şi cu tendinţa de a fi „absorbit“: particula eis înseamnă şi întru (sau înlăuntru) şi spre (direcţie, scop).

Toată construcţia care urmează după „a făcut pe om şi a suflat...“ a fost utilizată în sens duhovnicesc de Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale către romani (13, 14): „Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos“; Galateni (3, 27): „...în Hristos v-aţi îmbrăcat“; Coloseni (3, 12): „...îmbrăcaţi-vă cu simţăminte de-ndurare, de bunătate...“. Aşadar, omul nu este o simplă „fiinţă vie“ asemenea tuturor celorlalte, ci trup cu suflet viu, aparţinând celor două lumi, materială şi spirituală. Având un caracter antinomic (în acelaşi timp exterior şi interior trupului), el este ontologic, apt şi pentru experienţele mistice, după cum aflăm într-o notă a ediţiei Sfintei Scripturi apărută în anul 2001, cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, redactată şi adnotată de Înaltpreasfinţitului Bartolomeu Valeriu Anania.