Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Biblia - verset cu verset: Viaţa umană, unică şi irepetabilă

Biblia - verset cu verset: Viaţa umană, unică şi irepetabilă

Un articol de: Lucian Apopei - 09 Septembrie 2008

Facerea 5, 11:

„Iar de toate, zilele lui Enos au fost nouă sute cinci ani şi apoi a murit.“

Şi acest verset respectă planul creat de scriitorul biblic încă de la începutul capitolului al cincilea. Observăm că durata de viaţă a oamenilor scade încetul cu încetul, iar moartea pecetluieşte sfârşitul vieţii pe acest pământ, după legea instaurată de Dumnezeu ca o consecinţă a căderii în păcat a protopărinţilor. „Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie de Palama - nu a făcut moartea sufletului, nici a trupului“, ci dimpotrivă, El a împiedicat-o să apară. Porunca dată primilor oameni era, potrivit acestui Sfânt Părinte, „un sfat pricinuitor de nemurire“. În atotînţelepciunea Sa şi cu iubire, Dumnezeu a prevestit cele ce aveau să se întâmple şi le-a îngăduit, neîmpiedicându-le, datoria dreptăţii Sale. Moartea sufletească şi cea trupească apar astfel ca urmări ale neascultării poruncii, datorită călcării voii lui Dumnezeu. Însă, chiar şi atunci, Dumnezeu, din „adâncul înţelepciunii şi din prisosinţa iubirii Sale de oameni“, a întârziat trecerea la îndeplinire a acestei legi intrate în fire. Moartea este, aşadar, şi o stavilă în faţa păcatului. Ea constă într-o succesiune de nenumărate morţi premergătoare, căci spune acelaşi Sfânt Părinte, „ne naştem şi spre stricăciune; şi, apărând în viaţă, ne destrămăm până ce vom înceta să fim“.

Pentru noi, oamenii, moartea este efectul culminant, lege a firii, imposibil de evitat fizic, fiind unică şi irepetabilă. Unul dintre paradoxurile ei, în concepţia creştină, este însă acela că, deşi nu poate fi înlăturată, ea poate fi mult depăşită, devenind cale către o viaţă mult mai înaltă decât cea căreia ea i-a pus sfârşit. Ea poate fi depăşită în plan duhovnicesc.

Învăţătura creştină pune semnificaţia morţii în legătură cu viaţa veşnică. Adevărata finalitate a vieţii în lume este începutul unei alte vieţi, mai înalte. Acolo unde se sfârşeşte viaţa pământească, începe cea veşnică; acolo unde se încheie evoluţia noastră în această lume trecătoare, începe vieţuirea noastră în lumea cea nepieritoare. Sensul creştin al vieţii acesteia este de a fi loc şi timp al trăirii ce conduce spre adevărata viaţă, după cum semnificaţia lumii acesteia este aceea de a fi treaptă spre lumea viitoare.