Cuvântul ierarhului: Să trăim Crăciunul în Dumnezeu şi de dragul semenilor

Preasfinţite Părinte Lucian, asemenea celorlalte praznice, şi Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei, a familiei reunite în jurul ieslei din Betleem, unde în chip tainic încă se odihneşte Hristos. Există oameni trişti de Crăciun? De ce am putea fi trişti de Crăciun?

Tristeţea este un sentiment specific firii umane, însă mult mai pregnant în omul singur, în omul care este izolat din cauza patimilor şi a neputinţelor sale, neputincios a răspunde iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor. Este adevărat că praznicul Crăciunului prin excelenţă este o sărbătoare a bucuriei, pe care o adulmecăm din veselia colindelor, din nevinovăţia pruncilor şi din zâmbetul ostenit al bătrânilor. Cu toate acestea, omul aşa-zis modern trăieşte o însingurare tristă la Crăciun. Însingurare în primul rând de Dumnezeu, care este comuniunea însăşi. De aici se naşte tristeţea reală care se poate înveşnici în taina inimii omului. Mintea omului se izolează de inima sa, aşa cum Marcu Ascetul spunea: "când inima se desparte de minte, dă loc în sine atacului satanic", fiindcă starea de puritate a omului este caracterizată prin unirea dintre minte şi inimă. Iată cum prin această despărţire sau dividere în locul comuniunii şi unităţii se aşază tatăl singurătăţii şi al izolării. Omul singur şi trist este omul care pierde, sau ratează dacă vreţi, întâlnirea cu Hristos. Trece pe lângă El şi nu-L vede, ratează întâlnirea cu Adevărul, care îl face liber, asemenea cum Pilat a stat în faţă cu Adevărul şi totuşi L-a pierdut, L-a ratat. Aceasta este tragedia omului contemporan ignorant faţă de suflet, faţă de netrecător şi bine înfipt în tot ce înseamnă trecător, stricăcios şi de scurtă durată. De aceea Crăciunul pentru astfel de semeni este foarte scurt, rapid şi de aceea seamănă tristeţe şi singurătate. Lipseşte minunea în viaţa lor, pentru că nu o pot vedea din pricina credinţei împuţinate. Sfinţii Părinţi spun că atunci când voinţa lui Dumnezeu se întâlneşte cu credinţa făpturii umane se petrece minunea. Deci dacă va lipsi credinţa, cu atât mai puţin minunea se va înfăptui. Iar atunci când nu mai trăim minunea vieţii noastre depline la zi de praznic, devenim trişti, chiar şi de Crăciun, care este de altfel praznicul unei mari minuni.

Aţi vorbit şi de Crăciunul celor lipsiţi de comuniune, al celor singuri. Cum am putea schimba acest Crăciun?

Există cu prisosinţă şi un praznic al unei rânduieli triste, care este independentă de voinţa lui Dumnezeu. Deci nu este un destin al celor singuri de a-şi trăi zilele în singurătate, ci este o rânduială, adesea în strânsă legătură cu voinţa noastră. Vreau să spun că omul nu este "condamnat" să fie tâlhar, cum nu este "condamnat" să fie nici sfânt, ci urmează o rânduială-consecinţă a vieţii sale. Aşadar, trăim zile în care mulţi semeni îşi trăiesc praznicul Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos în singurătatea lipsei şi a lipsurilor, fie de cei dragi, fie de lucrurile materiale care le-ar facilita traiul unui Crăciun îmbelşugat. De multe ori nu putem şti de ce, alteori se întrezăresc motivele între lacrimile lor. Nu asta însă trebuie să cântărească ceva în inima noastră. În primul rând percepem această situaţie, o vedem şi simţim milă. Mai departe ţine de ceea ce suntem noi, cei care putem schimba măcar puţin această tristeţe a Crăciunului lipsit de comuniune. Putem să simţim milă şi să trecem pe alături, asemenea unor personaje din pilda samarineanului milostiv sau putem să ne oprim şi să turnăm untdelemnul vindecător al cuvântului bun şi vinul hrănitor al dărniciei noastre creştineşti. Putem rămâne oameni ai trupului, cum spune Sfântul Apostol Pavel, sau să devenim oameni duhovniceşti prin acţiunea noastră, adică prin facerea milei, şi nu doar prin simţirea ei. Putem schimba soarta acestui Crăciun trist prin bunăvoinţă şi asumare a celui mai puţin fericit de prezenţa comuniunii în viaţa sa. Iar asumarea presupune implicare sau aplecare asupra suferinţei semenului. În acest fel, din două singurătăţi sau o singurătate şi jumătate se naşte o comuniune deplină, demnă de trăit la acest praznic.

În încheiere, Preasfinţia Voastră, care ar fi îndemnul către cititorii noştri cu privire la asumarea acestui Crăciun despre care ne-aţi vorbit?

Am spus-o în mai multe rânduri şi o repet de fiecare dată cu aceeaşi convingere. Să nu trăim praznicul Crăciunului pentru noi, ci în Dumnezeu şi de dragul semenilor şi al bucuriei de a ne avea unul pe altul şi de a ne asuma în Crucea şi Învierea lui Hristos.