Dicţionar liturgic

- Fericirile sunt un fragment din „Predica de pe munte“, rostită de Mântuitorul pe Muntele Măslinilor, în Ierusalim, predică în care, pe lângă multe învăţături religios-morale, este cuprins textul Rugăciunii Domneşti „Tatăl nostru“ şi „Cele nouă Fericiri“ (Matei 5, 3-11; Luca 6, 20-23).

Fericirile sunt „principiile“ sau „legile“ împărăţiei lui Dumnezeu. Fericirea este una singură, dar accedem la ea treptat, ca pe o scară a înălţării din desăvârşire în desăvârşire.

Mântuitorul ne vorbeşte despre nouă Fericiri: 1. sărăcia cu duhul (smerenia); 2. plânsul şi întristarea pentru păcatele personale (pocăinţa) şi pentru aproapele nostru (lacrimile iubirii duhovniceşti); 3. blândeţea; 4. dragostea de dreptate şi îndreptare (săvârşirea din lăuntru a virtuţii); 5. milostivirea; 6. curăţia inimii; 7. pacea (cu Dumnezeu, cu sinele propriu, cu aproapele); 8. prigoana pentru dreptate (a celor nevinovaţi); 9. ocara şi nedreptatea suferite pentru Hristos, pentru Evanghelia şi Biserica Sa. Sfinţii Părinţi vorbesc despre o scară a virtuţilor care aduc fericirea cea veşnică.

De asemenea, fericirile sunt un sistem moral şi axiologic al împărăţiei lui Dumnezeu care sfărâmă sistemul lumesc de valorizare. Oamenii ştiau că cei mândri sunt fericiţi. Hristos afirmă însă fericirea celor smeriţi. Oamenii cred că cei ce râd sunt fericiţi. Hristos afirmă că plânsul este aducător de fericire. Oamenii cred că cei sadici şi violenţi sunt fericiţi. Hristos afirmă fericirea celor blânzi etc.

Concluzia este că fericirea nu este din lumea aceasta, ea e darul veacului viitor, prezent în lume prin iubirea lui Hristos, care dăruişte tuturor lumina cea fără de apus a raiului interior.

Fericirile au intrat în cultul Bisericii, alcătuind ultimul antifon la Liturghia din duminici şi sărbătorile sfinţilor, înainte de Vohodul mic (ieşirea cu Sf. Evanghelie), reprezentând începutul lucrării publice a Mântuitorului. (pr. asist. dr. Ioan Valentin ISTRATI)