Dicţionar liturgic

- Acoperămintele (II): Acoperământul mare pentru amândouă vasele liturgice este o bucată de pânză mai mare, pătrată, având o Cruce în mijloc, care se pune la acoperirea Darurilor peste sfântul disc şi peste sfântul potir, cădindu-se şi rostindu-se cuvintele: „Acoperă-ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale; depărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul; împacă viaţa noastră, Doamne; miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre, ca un bun şi de oameni iubitor“. Acest acoperământ semnifică puterea şi purtarea de grijă a Duhului Sfânt, Care acoperă întreaga creaţie, încălzind şi dând viaţă tuturor celor ce sunt - „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului“ (Psalm 103, 31) şi „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor“ (Facerea 1, 2). De aceea, acest acoperământ a fost numit şi sfântul aer, pentru că semnifică acoperământul Duhului lui Dumnezeu peste Darurile euharistice: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie“. Acesta simbolizează piatra pusă pe mormântul Domnului. Numele de aer îl purta şi bucata de pânză cu care se învelea Sfânta Evanghelie (secolele X-XIII), când se ieşea la Vohodul de la sfârşitul slujbei din Vinerea Patimilor. Locul acestui aer l-a luat mai târziu Epitaful. Originea acoperămintelor e legată de şerveţelele simple pe care le foloseau creştinii în primele veacuri la acoperirea Darurilor (pâinea şi vinul pentru Sfânta Euharistie), spre a le feri de profanare prin atingerea lor de către laici sau prin căderea insectelor. Acoperămintele au luat forma de astăzi numai după ce pâinea euharistică avea să se întrebuinţeze sub forma actuală de Agneţ (secolul al VIII-lea). Pe fiecare acoperământ se brodează un motiv sfânt sau cel puţin semnul Sfintei Cruci (Liturgică generală, Bucureşti, ediţia a II-a, 1993, p. 507). (pr. asist. dr. Ioan Valentin ISTRATI)