Dicţionar liturgic

Parastasul (I): (gr. parastasis - înfăţişare înaintea cuiva, mijlocire) - se numeşte în popor slujba de pomenire care se face pentru cei morţi după înmormântarea lor şi care, în cărţile de slujbă, e numită Panihida (Panahida) mare, corespunzând Requiemului din cultul romano-catolic. Parastasul se săvârşeşte fie la casa celui mort (îndată după înmormântare), fie la biserică, după sfârşitul Liturghiei sau după Rugăciunea amvonului, fie la mormânt. Credincioşii aduc, pentru pomenirea mortului, colivă, pâine (colac sau prescuri) şi vin, care în biserică se pun pe masa ofrandelor de lângă sfeşnicul împărătesc din stânga, ori pe altă masă aşezată în mijlocul bisericii. În unele părţi ale ţării, pe lângă colivă şi vin sau chiar în loc de colivă, se aduce şi pomul (un brăduţ), împodobit cu fructe, zaharicale şi lumânărele, care la înmormântare se poartă înaintea mortului, când îl pornesc la cimitir, şi care se înfige la mormânt, iar la parastase se dă de pomană. Uneori, în loc de pom poate fi şi o simplă rămurică înfiptă în pâine (colac), care se ridică în timpul cântării „Unde umbrează darul tău, arhanghele...“, aşa cum se ridică coliva la „Veşnica pomenire“. Pomul, care prin pierderea frunzelor toamna şi reînverzirea lui primăvara este simbolul vieţii şi al morţii, închipuie raiul în care s-a dus sufletul mortului, precum şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, din care au mâncat protopărinţii noştri în rai.