„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, va fi lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați să vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greșelile voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, iar celui care bate i se va deschide.”
Dicţionar liturgic: Polihroniu
Polihroniul (gr.poli - mult şi hronos - timp, mult timp, mulţi ani) este partea finală a slujbei de Te Deum. În acest moment al slujbei, preotul (în sobor, protosul) ia Sfânta Cruce, merge pe solee şi, stând cu faţa spre credincioşi, rosteşte cele trei formule de urare: cea dintâi pentru conducătorii ţării, a doua pentru căpeteniile bisericeşti (ierarhul locului, patriarhul sau membrii Sfântului Sinod), iar a treia urare o face pentru cei de faţă şi pentru tot poporul. Dacă este diacon, acesta va rosti formulele respective, din mijlocul bisericii, cu faţa spre răsărit. După fiecare formulă, preotul (protosul) înalţă Sfânta Cruce şi rosteşte: "Mulţi ani trăiască!", făcând totodată semnul binecuvântării, prima dată spre apus, a doua oară spre miazăzi (strana dreaptă), iar a treia oară spre miazănoapte (strana stângă). De fiecare dată, cântăreţii (corul, credincioşii) cântă: "Mulţi ani trăiască!", de trei ori.





