Domnul Hristos Se roagă pentru noi

Origen, Despre rugăciune, Introducere, X, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, p. 220

„(...) Prin curățire, de care a fost vorba, creștinul va participa prin rugăciunea sa și la rugăciunea Fiului lui Dumnezeu, care stă și în mijlocul acelora care nu-L cunosc (Ioan 1, 26), dar care nu lasă pe nimeni fără ajutor și care se roagă Tatălui împreună cu cei pentru care mijlocește. Fiul lui Dumnezeu este doar arhiereu pentru jertfele noastre și apărător înaintea Tatălui; El se roagă cu cei care se roagă și stăruie pentru cei care stăruie. Însă El nu se roagă ca pentru niște casnici ai Săi, pentru aceia care nu se roagă necontenit în numele Său, nici nu va reprezenta îna­intea lui Dumnezeu pe cei care nu urmează îndrumările Sale de a se ruga în tot timpul, fără să se ostenească.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Unsprezecea, Cap. VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 824

„Hristos, Care S-a arătat în timpurile din urmă Arhiereul și Mijlocitorul mai presus de chipurile și formele Legii, Se roagă pentru noi ca om, dar Își arată și dărnicia ca Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu-Tatăl, Care dă­ru­iește bunătățile celor vrednici. Foarte vădit ne-a arătat aceasta Pavel, zicând: Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Iisus Hristos (II Corinteni 1, 2). Deci, Cel ce Se roagă ca om, în același timp împarte ca Dumnezeu, căci, fiind Arhiereu curat, fără pată și fără răutate, nu S-a adus pe Sine pentru slăbiciunea Sa, cum era obiceiul celor ce aduceau jertfe după Lege, ci pentru mântuirea sufletelor noastre. Și aceasta făcând-o o dată pentru păcatul nostru, S-a făcut rugător pentru noi și este El Însuși jertfă de ispășire pentru păcatele noastre, după cuvântul lui Ioan. Și nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi (I Ioan 2, 1-2).”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. XXV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 468

„Dar deși această rugăciune („Tatăl nostru”, n.n.) pare a cuprinde toată deplinătatea desă­vâr­șirii, ca una care a fost începută și hotărâtă de Însăși autoritatea Domnului, ea ridică totuși pe slujitorii ei la acea stare cu totul deosebită despre care am amintit mai înainte, și-i conduce pe o treaptă și mai înaltă, la acea rugăciune de foc, cunoscută și practicată de foarte puțini, de neexprimat prin cuvinte, dacă pot spune astfel. Această rugăciune, mai presus de orice simțire omenească, nu se poate arăta prin nici un sunet al vocii, prin nici o mișcare a limbii și prin nici o rostire de cuvinte, ci numai mintea luminată de strălucirile cerești o spune nu prin vorbe înguste și omenești, ci prin toate simțirile. (...) Această stare ne-a arătat-o și Domnul nostru prin forma acelor rugăciuni pe care, cum este scris, El le-a revărsat, când s-a urcat pe munte, sau când, în agonie, a vărsat chiar picături de sânge, rugându-Se în tăcere, ca sublim exemplu de rugăciune, pe care numai El îl putea da.”