Duhovniceşti: Rugăciunea şi timpul

Rugăciunea este paza neprihănirii, potolirea mâniei, înfrânarea mândriei, curăţirea de pomenirea răului, dezrădăcinarea pizmei, înlăturarea nedreptăţii, îndreptarea necredinţei. Rugăciunea este tăria trupurilor, belşugul casei, dreapta cârmuire a cetăţii, puterea împărăţiei, biruinţa în război, asigurarea păcii, împăcarea celor dezbinaţi, stăruinţa în împăcare.

Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa în căsătorie, arma călătorilor, păzitoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce veghează, rodnicia plugarilor, izbăvirea celor ce călătoresc pe mare. Rugăciunea este apărătoarea celor duşi la judecată, uşurarea celor legaţi, odihna celor ce dorm, mângâierea celor întristaţi, veselia celor ce se bucură, mângâierea celor ce plâng, cununa celor ce se căsătoresc, sărbătorirea zilei de naştere, însoţitoarea celor ce mor. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu, vederea celor nevăzute, dobândirea celor dorite, împreună-cinstirea cu îngerii, înaintarea în cele bune, risipirea relelor, îndreptarea păcătoşilor, bucuria de cele de faţă, arătarea celor viitoare.

Lungimea timpului se împarte în trei părţi: în trecut, în prezent şi în viitor. În toate acestea trei se primeşte binefacerea Domnului. De priveşti clipa de faţă, în El trăieşti; de priveşti spre viitor, El îţi este nădejdea celor aşteptate; de priveşti trecutul, vezi că nu ai fost înainte de a fi primit viaţa de la El, odată ce ai luat însăşi existenţa ta de la El. Şi după ce ai fost adus la existenţă, ai primit mai departe binefacerea Lui, întru El vieţuind şi miş-cându-te, cum zice Apostolul (Fapte 17, 28). Iar nădejdea celor viitoare atârnă de aceeaşi lucrare a Lui.

Dar e timpul să ne ocupăm acum cu rugăciunea însăşi. Mai bine zis, să mai adăugăm încă ceva cuvântului, ca să arătăm că multe şi felurite sunt bunătăţile ce ne vin din dărnicia dumnezeiască şi noi avem acest singur lucru ca mulţumire pentru cele ce am primit: să-I dăm în schimb Binefăcătorului rugăciunea şi recunoştinţa noastră.

Căci socotesc că, chiar dacă am prelungi toată viaţa vorbirea noastră către Dumnezeu mulţumindu-I şi rugându-ne, am rămâne atât de mult mai prejos de recunoştinţa cuvenită, încât am fi ca unii care nici nu ne-am fi gândit încă să începem să dăm ceva în schimb Binefăcătorului.

Iar tu eşti stăpân numai peste prezent. Deci chiar dacă n-ai înceta să mulţumeşti mereu lui Dumnezeu, de-abia ai aduce mulţumirea pentru clipa de faţă, neaflând vreun mijloc prin care să aduci datorata răsplată pentru viitor sau pentru trecut. Dar noi ne aflăm în neîmplinirea mulţumirii celei după putinţă aşa de mult, că nu ne arătăm recunoştinţa nici pentru ceea ce putem, nedând preocupării de Dumnezeu, nu zic toată ziua, dar nici măcar o cât de mică parte a ei. Cine

mi-a dat pământul ca suport? Cine i-a dat prin gândire firii apoase o temelie? Cine mi-a statornicit cerul ca pe un acoperiş? Cine îmi duce înainte sfeşnicul soarelui? Cine trimite izvoarele în văile adânci? Cine a făcut matca râurilor? Cine mi-a supus animalele necuvântătoare spre slujire? Cine m-a făcut pe mine, praf neînsufleţit, părtaş de viaţă şi de înţelegere? Cine a întipărit în lutul acesta trăsăturile chipului dumnezeiesc? Cine, după ce s-a tulburat în mine chipul dumnezeiesc prin păcat, l-a adus iarăşi la starea darului de la început? Cine, după ce am fost scos din Rai şi am fost scufundat în prăpastia vieţii materiale, mă trage iarăşi la fericirea cea dintâi?

"Nu este cine să înţeleagă", zice Scriptura (Rom. 3, 11). Căci dacă am vedea acestea am aduce mulţumire nesfârşită şi neîncetată în toată curgerea timpului. Dar acum aproape toată firea omenească nu priveşte decât la cele materiale, numai spre acestea năzuieşte, numai spre acestea îi place să se mişte, numai în jurul acestora se mişcă amintirea şi nădejdea ei. Pofta firii omeneşti tinde neadormită şi neodihnită spre mai mult în tot lucrul în care e cu putinţă să aibă mai mult; fie în cinstire şi slavă, fie în bogăţia de bunuri, fie în patima mâniei; pretutindeni caută firea în acestea spre mai mult. Iar despre bunătăţile adevărate ale lui Dumnezeu, fie arătate, fie făgăduite, nu se aude nici o vorbă. (Sfântul Grigorie al Nyssei, "Despre Rugăciunea Domnească", EIBMBOR 2009)